Andreea a rămas încremenită câteva clipe, ca și cum aerul fierbinte ar fi lipit-o de loc.
Privirea ei urmărea autospeciala de poliție care se îndepărta pe drumul pustiu. Vântul rostogolea praful peste câmpurile arse, iar căldura făcea orizontul să vibreze.
Apoi și-a scos, fără grabă, telefonul din geantă.
Mâinile îi erau liniștite.
Prea liniștite.
A atins un singur contact din agendă.
— Da, doamnă comandant — a venit imediat o voce sobră.
— Activează protocolul intern. Acum. Vreau localizarea agentului de pe autospeciala MAI 54231 și echipa de control în teren în mai puțin de douăzeci de minute.
La celălalt capăt s-a așternut o secundă de tăcere.
— S-a înțeles, doamnă chestor.
Andreea a închis și s-a rezemat de caroserie, respirând adânc.
Cu doar două zile în urmă fusese numită oficial comandant regional în Direcția Generală de Control Intern. Venise incognito din București pentru verificări legate de abuzurile raportate în mai multe posturi rurale. Nimeni din județ nu știa cum arată.
Iar bărbatul care tocmai plecase râzând era chiar polițistul pentru care primise deja trei plângeri.
Numai că acum îl prinsese singură, cu mâinile ei.
Douăzeci de minute mai târziu, liniștea drumului a fost tăiată de sirene.
Nu una.
Nu două.
Șase autospeciale au apărut în viteză și au frânat în jurul Andreei. Din ele au coborât ofițeri în uniforme negre, iar unul s-a apropiat prompt.
— Doamnă chestor, echipa este pregătită.
Andreea și-a ridicat privirea, scurt.
— Unde este agentul Marius Ionescu?
— La postul din comuna Valea Mare. Nu știe nimic încă.
— Perfect — a răspuns rece.
În mai puțin de zece minute, coloana a intrat în curtea secției.
Agentul Marius stătea la umbră, cu o țigară între degete, râzând cu doi colegi, când a zărit mașinile negre trecând poarta.
Zâmbetul i s-a șters dintr-odată.
Din prima mașină a coborât Andreea.
În uniformă oficială.
Cu insigna de chestor prinsă pe piept.
Fața polițistului s-a scurs de culoare.
— D-dumneavoastră…?
Andreea s-a apropiat, pas cu pas.
— Eu sunt femeia pe care ai abandonat-o pe câmp acum o jumătate de oră.
Nimeni nu a mai rostit nimic.
Până și colegii lui s-au dat instinctiv un pas înapoi.
— Agent Marius Ionescu — a spus ea, tăios —, sunteți acuzat de abuz în serviciu, distrugere, intimidare, discriminare și comportament incompatibil cu funcția de polițist.
Bărbatul a încercat să articuleze ceva.
— Doamnă, eu… a fost o glumă… nu am știut…
— Exact asta e problema — l-a oprit ea. Ai făcut asta fără să-ți pese cine era omul din fața ta. Pentru tine putea fi oricine. O femeie singură. Un om fără apărare.
Curtea a amuțit de tot.
Andreea a mai făcut un pas.
— Știi ce e cel mai grav? Nu că ai tăiat niște cauciucuri de câteva sute de lei. Nu doar că ai încălcat legea. Ci că ai purtat uniforma crezând că îți dă dreptul să umilești oameni.
Mâinile agentului au început să-i tremure.
În clipa următoare, unul dintre ofițerii echipei de control i-a ridicat insigna și pistolul de serviciu.
— Sunteți suspendat, cu efect imediat.
Marius aproape s-a prăbușit.
— Vă rog… am familie… copii…
Andreea l-a privit câteva secunde, dincolo de uniformă.
— Și oamenii pe care i-ai speriat aveau familie.
Lacrimile i-au început să curgă pe obraji.
Pentru prima dată în ziua aceea, nu mai părea stăpân pe situație. Nu mai era omul care râdea pe marginea drumului.
Era doar un bărbat speriat, rămas fără putere.
Andreea s-a întors spre ceilalți polițiști din curte.
— Uniforma asta nu vă face mai presus de oameni. Dacă nu sunteți capabili să respectați cetățenii, nu aveți ce căuta în ea.
Nimeni nu a îndrăznit să ridice ochii.
În timp ce agentul era urcat în mașina echipei de control, Andreea și-a aranjat sacoul și a privit către clădirea mică, scorojită.
Ani la rând, oameni simpli trecuseră pe acolo cu teamă.
Dar în ziua aceea, pentru prima oară după mult timp, cei care abuzaseră de putere au simțit aceeași teamă.
Iar vestea despre ce se întâmplase la Valea Mare s-a răspândit în tot județul înainte să apună soarele.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
