— Loren, draga mea, — proprietara companiei abia își ascunse o grimasă, — rochia e, desigur, spectaculoasă, dar nu e cumva mai potrivită pentru un club de noapte?
— Vai, dar nu! Este din ultima colecție Valentino. Richard a apreciat foarte mult alegerea mea.
Catherine simți cum Adam se încordă. Ciudat, într-adevăr, ca socrul să discute ținutele angajatelor.
— Uite-l și pe tata! — exclamă Adam, văzându-l pe Richard urcând pe scenă.
Richard van der Hoof, impecabil în costumul său scump, luă microfonul:
— Dragi colegi! Astăzi este o zi specială pentru compania noastră. Sărbătorim nu doar sfârșitul unui trimestru de succes, ci și decizii importante privind conducerea.
Catherine încremeni. Acum se decidea totul! Simți cum Adam îi strânse mai tare mâna.
Socrul anunța metodic numirile în diferite departamente. În cele din urmă, ajunse la cel economic:
— Vreau să plec, — șopti Catherine, fără să-și desprindă privirea de pe chipul triumfător al lui Lauren.
Adam voia să spună ceva, dar vocea îi înghețase în gât. Simțea cum inima soției sale se frângea sub ochii lui, iar el nu putea face nimic.
— Doamnă și domnilor, vă mulțumesc! — vocea lui Lauren vibra de satisfacție în microfon. — Promit că nu vă voi dezamăgi! Munca mea va vorbi de la sine!
Catherine își desprinse ușor mâna din a lui Adam și, fără să se uite înapoi, se îndreptă spre ieșire. Sala, luminată strălucitor, devenise o închisoare de priviri curioase și murmurători. Ea nu voia compasiune. Nu voia priviri miloase. Vroia doar să respire.
Ieși în noapte, închise ușa grea a hotelului în urma ei și inspiră aerul rece adânc, ca și cum ar fi fost prima oară în săptămâni când putea să o facă liber. Luminile orașului păreau mai liniștite decât vocile dinăuntru.
Telefonul vibra. Adam. Ignoră. Apoi, din nou: Elizabeta.
Nu răspunse.
Se plimbă fără țintă câteva minute, încercând să-și alunge gândurile. Însă cuvintele lui Richard îi răsunau în minte: „Lauren Marie Duval…”. O alegere făcută clar din orgoliu. Din sfidare. Sau poate… din altceva?
Un gând îi tăie respirația. Se opri brusc și își duse mâna la gură. Știa. Întotdeauna simțise ceva ciudat între Lauren și socrul ei. Complimentele prea frecvente, zâmbetele subtile, privirile lungi. Nu, nu era doar o impresie.
**
A doua zi, Catherine nu se duse la birou. Își luă liber, fără explicații. Stătea în bucătărie, în halat, cu o cană de cafea în mână, privind pe geam la ploaia care se prelingea pe sticlă.
Adam intră în cameră în liniște. Nu voia să o grăbească. Se așeză lângă ea și îi puse mâna pe umăr.
— Am fost azi la firmă. Lauren s-a instalat deja în biroul tău. Cu flori, cu baloane, cu tot circul…
Catherine nu zise nimic. Doar clătină ușor din cap.
— Mama e furioasă. A spus că a fost o rușine. Că Richard a călcat totul în picioare.
— Știu, — șopti ea. — Dar asta nu schimbă nimic. Oficial, Lauren e acolo. Și eu sunt… acasă.
— Ce ai de gând?
— Să lupt. Dar nu cu țipete. Nu cu scandal. Cu fapte.
Privirea ei se aprinse brusc. Îi revenea forța din ochi, acea sclipire care cucerise cândva întreaga echipă.
**
În următoarele săptămâni, Catherine reveni la muncă — nu în funcția dorită, ci ca simplu coordonator de proiect. Zâmbea rece, vorbea puțin, dar muncea de trei ori mai mult. Lauren încerca să se impună, dar fără experiența și viziunea lui Catherine, echipa începea să se clatine.
Colaboratorii vechi, obișnuiți cu stilul eficient al lui Catherine, se plângeau tot mai des de lipsa de claritate, de haosul instalat. Clienți importanți sunau și cereau să discute cu… Catherine. Nu cu șefa nouă.
Într-o zi, în biroul Elizabetei, atmosfera era tensionată.
— Catherine, — zise ea cu seriozitate. — Am aflat ceva. Nu știu dacă ești pregătită să auzi.
— Spune-mi.
— Richard… are o relație cu Lauren. De câteva luni. Totul a fost premeditat.
Tăcere.
Catherine nu se clinti. Doar închise ochii. Apoi, ridică bărbia și spuse:
— Atunci înțeleg totul. Și acum știu ce am de făcut.
**
În secret, începu să documenteze tot. Greșelile din rapoartele lui Lauren. Reacțiile clienților. Feedback-ul echipei. Până și unele emailuri în care Richard intervenea suspect de mult în deciziile economice ale fiicei sale „de suflet”.
Cu ajutorul unui coleg din audit, pregăti un raport complet. Nu se duse direct la consiliul director, ci… la investitorii principali. Cei care nu aveau legătură de sânge cu Richard. Cei care urmăreau doar cifrele și eficiența.
Ședința extraordinară avu loc într-o zi ploioasă, la exact o lună după numirea lui Lauren. Catherine intră calmă, îmbrăcată într-un costum sobru, cu dosarul în mână.
— Domnilor, — începu ea, — vă prezint date, nu supoziții. Nu emoții. Ci fapte. Într-o lună de conducere, doamna Duval a pierdut doi clienți majori, a întârziat trei livrări și a semnat un contract care duce firma în pierdere. Aici sunt dovezile.
Tăcere. Doar foșnetul hârtiei întoarse de un investitor.
— Iar aici — continuă ea, calm, — sunt emailuri și rapoarte care sugerează o influență personală, lipsită de obiectivitate, în decizia de promovare.
Se făcu liniște.
La final, președintele consiliului spuse:
— Vom analiza totul. Dar dacă ceea ce ai spus se confirmă, vor urma demiteri. Inclusiv la vârf.
**
Două săptămâni mai târziu, Lauren era plecată. Richard fusese suspendat temporar „până la finalizarea anchetei interne”. Și într-un e-mail scurt, rece, dar plin de sens, Catherine primi:
„Consiliul de administrație vă invită oficial să preluați conducerea departamentului economic începând cu data de 1 aprilie.”
Se uită la data. Zâmbi. O ironie dulce: 1 aprilie. Ziua păcălelilor. Dar nimic nu era farsă. Totul era real.
Adam o strânse în brațe, Elizabeta îi sărută fruntea, iar Catherine, privind spre fereastră, spuse încet:
— Nu am avut nevoie de răzbunare. Doar de adevăr.
Și adevărul a vorbit.
— Și acum cea mai importantă decizie. Șefa departamentului economic este… — făcu o pauză dramatică, — Loren Marie Duval!
În fața ochilor lui Catherine se făcu întuneric. Capul începu să-i vâjâie. Auzi exclamații de uimire, țipătul entuziast al lui Loren și un „Ce naiba?” șoptit de Elizabeth.
— E o greșeală, — șopti Adam. — Mă duc să clarific imediat.
Dar Catherine nu-l mai asculta. Privea zâmbetul triumfător al lui Loren, fața satisfăcută a socrului și înțelegea — nu era nicio greșeală. Era o nouă umilință. Cea mai dureroasă dintre toate.
— Vreau să…
