Inima mi-a sărit din piept când l-am văzut. Nu-l mai întâlnisem de aproape patruzeci de ani.
Era încă el. Puțin cărunt, cu riduri fine pe frunte, dar cu aceeași privire calmă care, odată, îmi făcuse nopțile nedormite.
M-a recunoscut imediat. S-a ridicat încet și a venit spre mine.
— Maria… tu ești?
Mi-a tremurat vocea când am dat din cap. Parcă aveam iar 17 ani.
Ne-am așezat unul lângă altul, stingheri, ca doi adolescenți care nu știu ce să spună. Apoi, vorbele au început să curgă singure. Despre viață. Despre copii. Despre cum ne-a purtat drumul pe fiecare.
Sorin îmi spusese că și el fusese căsătorit, dar că soția lui murise cu câțiva ani în urmă. Rămăsese singur, cu o fată plecată la București și o casă mare, goală, într-un sat de lângă Bistrița.
— Știi, Maria… a zis el la un moment dat, privind în jos, eu te-am plăcut mereu.
Am simțit cum mi se umezescc ochii.
— Atunci de ce n-ai spus nimic? am întrebat, aproape șoptit.
— Eram prost. Credeam că ești fericită cu Sandu. Și mi-a fost teamă să stric ceva.
Ne-au chemat la cabinet. M-au pus în ghips și, când am ieșit, Sorin mă aștepta pe hol.
— Te conduc acasă, a zis simplu.
Pe drum, mi-am dat seama că vorbeam cu el mai ușor decât vorbisem cu soțul meu în ultimii zece ani. Fără reproșuri. Fără tăceri apăsătoare.
După ziua aceea, am mai vorbit. La telefon. Apoi ne-am întâlnit la o cafea. Apoi la alta. Fără să ne grăbim, fără promisiuni.
Acasă, Sandu era tot mai distant. Nu mai eram doi, ci doi străini sub același acoperiș. Când i-am spus că vreau să divorțăm, n-a ridicat tonul. A oftat adânc.
— Poate că era demult timpul, Maria, a zis.
Copiii au fost șocați la început.
— La vârsta asta?
— Ce-o să zică lumea?
Dar, cu timpul, au înțeles. M-au văzut mai liniștită. Mai vie.
Într-o duminică, Sorin m-a dus în satul copilăriei mele. Am mers pe ulițe vechi, am intrat în curtea școlii, ne-am așezat pe o bancă scorojită.
— Dacă aș putea da timpul înapoi… a spus el.
— Nu putem, am răspuns. Dar putem trăi ce ne-a mai rămas.
Nu ne-am mutat împreună din prima. Fiecare avea casa lui, amintirile lui. Dar eram împreună. Mergeam la piață, la biserică, la plimbare seara, mână în mână, fără să ne mai pese de bârfe.
La 56 de ani, am învățat ceva ce n-am știut la 17: că fericirea nu vine când trebuie, ci când ai curajul s-o accepți.
Divorțul nu a fost un sfârșit.
A fost începutul vieții pe care am amânat-o patruzeci de ani.
