…ceva mai adânc s-a trezit.
Un fel de liniște amară, ca o apă care fierbe fără să scoată sunet.
Am închis ușa acelui coteț și m-am uitat lung la Alina.
Nu am zis nimic.
Nu mai aveam ce.
Cuvintele se termină acolo unde începe demnitatea.
M-am întors în grădină și m-am aplecat să ridic albumul cu poze.
Copiii mei cu mâinile pline de vopsea, prima lor zi de școală, soțul meu ținându-le bicicletele, iar eu… eu cu părul prins la spate, zâmbind, obosită dar fericită.
Mi-am șters ochii cu dosul palmei.
Nu aveam timp pentru plâns.
Nu în fața lor.
Am ridicat telefonul.
Inima îmi bătea în piept ca un ciocan.
„Da, mamă, ce s-a întâmplat?”, răspunse Robert cu voce obosită.
„Am ajuns acasă”, am zis rar, „și mi-am găsit lucrurile în grădină.
Ce se întâmplă?”
A urmat o pauză lungă.
Mult prea lungă.
„Mamă… e doar o neînțelegere. Alina vrea liniște în casă, mai ales acum cu copilul. Am zis că poate te muți o vreme la Maria, sora ta…”
„Maria stă într-o garsonieră”, am spus calm.
„Și eu sunt mama ta. Nu un musafir.”
„Mamă, te rog, nu face scandal.”
Cuvântul „scandal” mi-a ars în urechi.
Eu, care am muncit 40 de ani să-i pun pâine pe masă.
Eu, care i-am cumpărat casa asta.
Eu, care am vopsit fiecare perete cu mâinile mele.
Am închis telefonul fără să mai spun nimic.
Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji.
Nu mai eram doar rănită.
Eram trezită.
Am luat albumul, actele mele, câteva haine și șalul bunicii.
Le-am pus într-o pungă mare, de rafie.
Restul puteau să ardă pentru cât mă interesa.
Când m-am ridicat, Alina stătea în ușă, cu burta abia rotunjită, mângâindu-se peste ea ca o regină în fața supușilor.
„Vezi? N-a fost chiar așa greu”, zise ea cu superioritate.
„Oricum aveai prea multe lucruri. Așa e mai bine pentru toată lumea.”
„Pentru toată lumea?”, am repetat încet.
„Ești sigură de asta?”
Ea a ridicat din umeri.
„Noi avem nevoie de spațiu, mamă-soacră. Tu… nu prea.”
Mi-am închis punga.
Și atunci, pentru prima dată în viață, am simțit că nu-mi mai este frică să pierd.
„E în regulă”, i-am spus.
„Faceți cum vreți.”
Ea a rămas surprinsă.
Nu se aștepta la calmul meu.
Oamenii ca ea nu știu ce să facă atunci când nu mai pot răni.
M-am întors pentru ultima oară către casă.
Casa mea.
Apoi am ieșit pe poartă.
Dar nu înainte de a face un ultim lucru.
Un lucru simplu.
Un lucru pe care îl amânasem prea mult.
Am scos telefonul.
Am intrat în aplicația bancară.
Casa era trecută pe numele lui Robert, dar creditul… creditul era încă pe numele meu.
Și mai aveau de plătit 28.000 de lei.
Am apăsat un buton.
„Solicită recuperarea integrală a sumei – termen 30 de zile.”
Era dreptul meu legal.
Și nu aveam de gând să las pe nimeni să mă calce în picioare.
Când am ieșit în stradă, aerul rece m-a lovit în față ca o trezire.
Nu aveam unde să mă duc, nu aveam planuri, nu aveam nimic.
Dar aveam libertatea.
Și uneori asta e mai valoroasă decât orice acoperiș.
Am luat-o încet spre stație, cu punga în mână și cu pașii moi de oboseală.
Dar fiecare pas era o promisiune.
O promisiune că nu voi mai permite nimănui să mă alunge din propria mea viață.
Când am ajuns la banca din colț, m-am oprit o clipă.
Am privit cerul.
Era gri.
Dar în spatele norilor, știam că există lumină.
Și pentru prima dată după mult timp… am simțit că vine și pentru mine.
