Mi-am dat seama de greșelile mele și am vrut să mă întorc la fosta soție după 30 de ani, dar era deja prea târziu
Îmi spun Ion Popescu și trăiesc în Iași, unde zilele cenușii se târșesc peste câmpii ca un cer plictisit. Am 52 de ani și nu am nimic. Nici soție, nici familie, nici copii, nici slujbă doar gol, ca vântul care fluieră printr-o casă părăsită. Eu am distrus tot ce am avut, iar acum stau pe ruinele vieții mele, privind în prăpastia pe care am săpat-o cu mâinile mele.
Am trăit 30 de ani alături de soția mea, Elena. Eu eram providențialul munceam și întrețineam familia, iar ea ținea casa în ordine. Îmi plăcea să o am acasă, să nu o împart cu lumea din afară. Dar, cu timpul, am început să mă enervez de grija ei, de obiceiurile ei, de vocea ei. Dragostea s-a stins, mistuită de rutină. Credeam că e normal, că așa trebuie să fie. Mă simțeam confortabil în această stabilitate cenușie. Dar apoi soarta mi-a aruncat o provocare pe care n-am putut-o depăși.
Într-o seară, la cafenea, am cunoscut-o pe Mădălina. Avea 32 de ani, era cu 20 de ani mai tânără decât mine frumoasă, plină de viață, cu o scânteie în ochi. Părea împlinirea unui vis, o adiere proaspătă în viața mea împietrită. Am început să ieșim, iar în scurt timp, ea a devenit amanta mea. Timp de două luni, am dus o viață dublă, până când am realizat: nu mai voiam să mă întorc acasă la Elena. Mă îndrăgostisem de Mădălina sau cel puțin așa credeam. Voiam ca ea să devină soția mea, noul meu destin.
Mi-am făcut curaj și i-am spus adevărul Elenei. Ea n-a țipat, n-a spart farfurii doar m-a privit cu ochi goi și a dat din cap. Am crezut că nici ei nu-i mai păsa, că sentimentele ei muriseră demult. Acum văd cât am rănit-o. Ne-am despărțit. Am vândut apartamentul în care copiii noștri crescuseră, unde fiecare colț păstra amintiri. Mădălina a insistat să nu-i las nimic Elenei. Am ascultat-o am luat partea mea și am cumpărat un apartament spațios pentru Mădălina. Elena a rămas cu o garsonieră mică, fără să o ajut financiar. Știam că nu avea cum să trăiască, că nu avea slujbă, dar nu mi-a păsat. Copiii, Andrei și Cătălin, s-au îndepărtat de mine m-au numit trădător și au tăiat orice legătură. Atunci, nu mi-a păsat: aveam pe Mădălina, o viață nouă, și credeam că e de ajuns.
Mădălina a rămas însărcinată, și eu așteptam copilul cu nerăbdare. Dar când s-a născut, am observat că băiatul nu semăna nici cu mine, nici cu ea. Prietenii șușoteau, fratele meu m-a avertizat, dar eu îi ignoram. Viața cu Mădălina a devenit un iad. Munceam până la epuizare, întrețineam casa, copilul, iar ea cerea bani, dispărea noaptea, se întorcea beată, mirosind a alcool. Acasă mizerie, frigider gol, certuri pentru fleacuri. Mi-am pierdut slujba oboseala și furia și-au luat tributul. Am trăit acest coșmar trei ani, până când fratele meu m-a convins să fac un test ADN. Rezultatul m-a lovit ca un ciocan: copilul nu era al meu.
M-am despărțit de Mădălina în aceeași zi. Ea a dispărut, luând tot ce a putut căra. Am rămas singur fără soție, fără copii, fără puteri. Atunci am decis să mă întorc la Elena. Am cumpărat flori, vin, prăjituri, m-am dus la ea ca un câine pocăit. Dar în micuța ei casă trăia altcineva noul proprietar mi-a dat altă adresă. Am mers acolo, tremurând de speranță. Ușa a fost deschisă de un bărbat. Elena și-a găsit de lucru, s-a recăsătorit cu un coleg, părea fericită vie, strălucitoare, cum nu o văzusem niciodată. Își reconstruise viața fără mine.
Mai târziu, am întâlnit-o la o cafenea. Am căzut în genunchi, am implorat-o să se întoarcă. Ea m-a privit ca pe un prost lamentabil și a plecat fără un cuvânt. Acum văd ce idiot am fost. De ce am părăsit femeia cu care am trăit 30 de ani? De ce am schimbat familia pentru o tânără care m-a epuizat și m-a părăsit? Pentru o iluzie, pentru că am crezut orb în dragoste? Am 52 de ani și sunt un gol. Copiii mei nu-mi răspund la telefon, slujba s-a dus ca nisipul printre degete. Am pierdut tot ce mi-a fost drag, și numai eu sunt de vină.
În fiecare noapte visez cu Elena ochii ei liniștiți, vocea, căldura. Mă trezesc în frigul singurătății și îmi dau seama: eu am îndepărtat-o din viața mea. Ea nu mă așteaptă, nu mă va ierta, și nu sunt vrednic de iertare. Greșeala mea ca un semn care-mi arde sufletul. Aș vrea să întorc timpul, dar e prea târziu. Prea târziu. Acum mă plimb prin străzile Iașului, ca un fantomă în căutarea a ce am distrus eu însumi. Nu am nimic doar regretul, care mă va urma până la capăt. Am distrus familia, viața, și port singur povara, știind că nu mai e nimic de reparat.
