Bătaia în ușă a fost scurtă, hotărâtă. Niciun sunet de apel. Nicio ezitare.
Bărbatul s-a încruntat.
„Cine mai e acolo la ora asta?”
Femeia și-a ridicat privirea de la telefon.
„Du-te și vezi.”
A mai luat o înghițitură din pahar și a deschis ușa cu o expresie plictisită.
Doi bărbați și o femeie stăteau în fața ușii. Îmbrăcați modest, dar formal. Unul dintre ei purta o servietă groasă sub braț.
„Bună seara. Suntem de la executorul judecătoresc”, a spus femeia calm. „Domnul Mihai Popescu?”
Zâmbetul i-a dispărut imediat.
„Da… sunt eu. Ce s-a întâmplat?”
Bărbatul cu servieta a deschis servieta și i-a întins o foaie de hârtie.
„Aveți o datorie neachitată de 480.000 de lei. Împrumutul este garantat cu această proprietate.”
Mihai a simțit cum îi îngheață mâinile.
„Ce împrumut? Nu am niciunul!”
Femeia s-a holbat la el.
„Un împrumut luat acum doisprezece ani pentru o firmă de mobilă. Garantează casa. Plățile nu au fost efectuate de opt luni.”
Economia era curioasă.
„Ce se întâmplă?”
Executorul judecătoresc a continuat pe un ton neutru:
„Până acum, plățile au fost efectuate dintr-un cont comun. Un cont care, conform evidențelor bancare, aparținea soției dumneavoastră.”
Mihai a amețit.
Își amintea perfect. Atelierul său dăduse faliment. Soția sa, Elena, spusese la vremea respectivă că „se ocupă de asta”. Nu l-a întrebat niciodată cum.
Nu era interesat.
„E o greșeală…”, a bâlbâit el.
„În niciun caz”, a spus bărbatul din dosar. „Aveți la dispoziție 30 de zile să plătiți suma integrală. Altfel, proprietatea va fi scoasă la licitație.”
În cameră s-a lăsat tăcerea.
Doamna a făcut un pas înapoi.
„Ce vreți să spuneți… acasă?”
Comisarul a închis dosarul.
„Acasă.”
Au plecat la fel de calm pe cât sosiseră.
Ușa s-a închis încet.
Mihai a rămas nemișcat, ținând hârtia în mână. 480.000 de lei. O sumă pe care nu o avea. Contul lui era aproape gol. Procesul îl costase o avere. Vacanțe, o mașină nouă, cadouri scumpe…
Toate plătite cu economiile pe care le acumulase de-a lungul anilor.
„De ce nu mi-ați spus?” a șoptit doamna, cu vocea schimbându-se.
El nu a răspuns.
Pentru prima dată în seara aceea, nu se mai simțea victorios.
Își amintea cum Elena venise acasă epuizată. Cum spusese că merge la o altă tură de serviciu. Cum renunțase la concediu. Cum pusese banii pe masă fără să ceară explicații.
A plătit.
Anii la rând.
Casa unde se afla acum mândră era ținută la loc de femeia pe care o dăduse afară cu o valiză.
Proprietăreasa a luat geanta.
„Nu m-am amestecat din cauza datoriilor, Mihai. Mi-ai spus că ești stabil, că totul era rezolvat.”
„Stai… putem rezolva asta…”
„Cum? Cu ce bani?”
Nu a așteptat un răspuns.
A trântit ușa.
Pentru prima dată în treizeci și opt de ani, casa era cu adevărat goală.
Mihai s-a așezat pe un scaun în bucătărie. Același scaun unde Elena pusese un castron cu supă fierbinte. Același loc unde ea îl întrebase dacă vrea mai multă pâine.
S-a uitat în jur.
Mobila veche. Draperiile pe care le alesese. Icoana de pe perete, atârnată la nunta lor.
Tot ce credea că este „al lui”, de fapt construiseră împreună.
A doua zi dimineață, a sunat-o.
Ea nu a răspuns.
A aflat de la un vecin că Elena locuia cu sora ei într-un apartament mic în Ploiești. Și, în mod surprinzător, părea calmă.
Pentru prima dată după mult timp, calmă.
Trei săptămâni mai târziu, Mihai a scos casa la vânzare. A achitat datoria. Nu-i mai rămăsese prea mult.
Foarte puțin.
Într-o după-amiază, a condus până la Ploiești. Nu cu flori. Nu cu promisiuni.
Cu o simplă pungă de covrigei calzi.
Elena i-a deschis ușa.
Nu mai plângea. Nu mai tremura.
„Am venit să-ți spun ceva”, a spus el.
„Ce anume?”
Ea a înghițit în sec.
„Că fără tine, nu sunt nimic. Și că mi-am dat seama prea târziu.”
Elena l-a privit lung.
„Nu prea târziu, Mihai. La timp.”
„La timp pentru ce?”
„La timp să învăț ceva.”
Nu l-a acceptat.
Dar nici ea nu-l ura.
Și Mihai, pentru prima dată în viața lui, a plecat, necrezând că poate câștiga.
Pentru că în ziua în care a lăsat-o „fără un ban”, a pierdut cu adevărat tot ce conta pentru el.
