Nu am putut răspunde imediat.
În cutie era un teanc ordonat de plicuri, legate cu o panglică roșie, și deasupra lor, o scrisoare. Hârtia era simplă, dar scrisul atent, clar, ca al cuiva care a vrut să spună exact ce trebuie.
Am deschis scrisoarea cu mâinile tremurânde.
„Nu știu dacă o să găsesc vreodată cuvintele potrivite. Ce ați făcut pentru mine și copilul meu nu a fost doar un gest de bunătate. A fost salvarea noastră.”
M-am așezat pe scaun.
Fetele s-au apropiat, curioase, dar tăcute, simțind că e ceva important.
Scrisoarea continua.
Femeia se numea Elena. Fusese dintr-un oraș mic din Moldova. Fugise de un soț violent, cu un copil de patru luni în brațe. Trăise luni întregi din ajutoare, din drumuri cu autobuzul, din nopți petrecute pe la cunoștințe sau în adăposturi improvizate. În seara aceea, chiar înainte de Crăciun, pierduse ultimul autobuz spre un centru de sprijin.
Și m-a întâlnit pe mine.
Sub scrisoare era o notă scurtă: „Nu este milă. Este recunoștință.”
Am desfăcut plicurile.
Erau bani. Mulți bani.
Am început să îi număr fără să vreau, cu inima bătându-mi în urechi. Peste 30.000 de lei. Pentru mine, o avere. Pentru cineva ca mine, care trăia din salariu în salariu, care făcea calcule la fiecare cumpărătură, care tăiase de pe listă lucruri pentru ca fetele să aibă strictul necesar.
— Mami… sunt mulți bani? a șoptit cea mică.
Am dat din cap și lacrimile mi-au curs pe obraji.
În fundul cutiei mai era ceva. Un dosar subțire.
L-am deschis.
Era o copie după actele unei firme. O firmă mică de distribuție, trecută pe numele Elenei. În scrisoare explica totul. Tatăl ei murise cu un an în urmă și îi lăsase afacerea. Ea nu avusese curajul să se întoarcă imediat, de teamă să nu fie găsită de soț. Abia acum reușise să vândă o parte din firmă și să pună lucrurile în ordine.
Banii erau pentru mine.
„Ați făcut într-o seară ceea ce alții n-au făcut într-o viață. Ați deschis ușa fără să întrebați nimic. Ați avut grijă de noi ca de familie. Vă rog să primiți asta. Nu ca plată. Ci ca dovadă că binele se întoarce.”
Am plâns atunci cu adevărat.
Fetele m-au îmbrățișat, fără să înțeleagă tot, dar simțind emoția.
În ziua aceea, Crăciunul nostru a fost altfel.
Nu pentru cadouri scumpe. Nu pentru bani.
Ci pentru că le-am spus fetelor o lecție pe care nu o vor uita niciodată.
Că uneori, un om străin poate fi un înger.
Că o ușă deschisă poate schimba o viață.
Că bunătatea nu se pierde niciodată.
Cu banii aceia am plătit restanțe, am pus deoparte pentru școală, am reparat lucruri amânate ani întregi. Dar, mai presus de toate, am câștigat ceva ce nu poate fi cumpărat.
Credința că, oricât de greu ar fi, lumea încă are oameni buni.
Iar în fiecare Crăciun, când fetele își pun pijamalele și așteaptă dimineața, ne amintim de mama de la stația de autobuz.
Și de cutia care ne-a schimbat viețile.
