O masă care a înghețat
Liniștea s-a lăsat peste masă ca o greutate pe care nimeni nu știa cum s-o ridice. Muzica s-a tăiat dintr-odată, un pahar a atins podeaua cu un clinchet scurt, iar privirile s-au adunat toate în același loc: la mine. În mijlocul acestei tăceri, Bogdan părea deja convins că urmează să izbucnesc — o lacrimă, o scenă, o replică spusă prea tare.
Dar nu eu eram cea care forța momentul. Paraschiva, soacra mea, își ținea zâmbetul strâns, ca pe un gest de control repetat de prea multe ori. Lângă ea, Lenuța își proteja instinctiv burta, iar detaliul acela, atât de vizibil, făcea aerul să pară și mai greu. Nu era doar o întâlnire de familie. Era un spectacol în care cineva decisese deja rolurile.
În jur, oamenii se prefăceau că respiră normal. Cineva se uita în farfurie, altcineva își frământa șervețelul. Maria și Luca, copiii mei, stăteau aproape, ca și cum simțeau că o singură mișcare greșită ar putea face totul să se prăbușească. Iar eu îmi auzeam propriile gânduri cu o claritate care speria.
Bogdan s-a încruntat, pregătit să-mi explice, să mă reducă la tăcere, să-mi spună că „exagerez”. Paraschiva își îndrepta spatele, de parcă urma să dea verdictul. În loc să mă agit, mi-am ridicat privirea și am inspirat adânc, lăsându-i să aștepte. Așteptarea, în unele seri, e mai dureroasă decât orice cuvânt.
Am vorbit calm, aproape șoptit, suficient cât să mă audă toți:
„Vreau doar să vă mulțumesc.”
S-au privit între ei, dezorientați. Era genul de propoziție care nu se potrivea cu scenariul lor. Eu nu plângeam. Nu imploram. Nu ceream explicații. Stăteam acolo cu o liniște pe care n-o puteau folosi împotriva mea.
Paraschiva a pufnit disprețuitor, cu acea siguranță rece a cuiva obișnuit să fie ascultat:
„Hai, Raluca, nu dramatiza. Ia copiii și mergi mai departe.”
În felul în care mi-a rostit numele era și o poruncă, și o etichetă: femeia care trebuie să înghită și să dispară.
Am dat din cap, fără să mă grăbesc. Doar că, în clipa aceea, nu eu eram cea care urma să plece cu mâinile goale. Asta nu se vedea încă. Și tocmai de aceea tensiunea creștea — pentru că nimeni nu știa ce urma, dar toți simțeau că nu mai e loc de întors.
Dosarul pe lângă prăjituri
Am dus mâna spre geantă, iar gestul simplu a oprit și ultimele șoapte. Bogdan s-a foit pe scaun, ca și cum ar fi vrut să întrerupă momentul înainte să prindă formă. Lenuța s-a albit la față, iar Paraschiva a strâns buzele, intuitiv, ca atunci când cineva își dă seama că a împins prea departe.
Am scos un dosar subțire și l-am așezat lângă platoul cu prăjituri, cu aceeași grijă cu care ai pune un obiect fragil pe masă. Apoi am ridicat privirea spre ei și am spus, rar, ca să nu se piardă nimic:
„Opt ani mi-ați arătat cine sunteți. Azi mi-ați făcut cel mai mare bine.”
Bogdan a râs scurt, nervos, încercând să transforme totul în glumă:
„Ești ridicolă.”
Doar că râsul lui n-a prins. A rămas suspendat, ca o scuză fără martori.
Am deschis dosarul. Contracte, acte, ștampile — ordonate, curate, imposibil de combătut din vorbe. Și, fără să ridic tonul, am lăsat propozițiile să cadă una câte una, exact unde trebuia:
„Firma la care lucrezi, Bogdan… e a mea. Ionescu Systems. Eu sunt fondatoarea și proprietara.”
Pe măsură ce tăcerea se adâncea, am continuat, la fel de clar:
„De mâine, toate beneficiile tale sunt suspendate. Accesul în firmă — retras. Mașina — predată. Salariul — oprit.”
Bogdan s-a ridicat brusc:
„Nu poți face asta!”
Iar eu, fără să clipesc:
„Ba pot.”
Paraschiva a început să tremure și a încercat să îndulcească vocea:
„Fata mea, hai să discutăm…”
Doar că discuțiile lor avuseseră ani întregi la dispoziție.
Mi-am luat copiii de mână și am spus și ultima piesă care făcea tabloul complet:
„Casa nu este pe numele lui Bogdan. Este cumpărată din banii mei. Aveți două ore să o eliberați.”
Maria și Luca au strâns mai tare degetele mele, iar afară aerul de seară mirosea a libertate — nu ca o promisiune, ci ca un fapt care se simțea în piept, fără să mai ceară permisiunea nimănui.
