Primul lucru: merg la bancă și închid orice legătură financiară cu el.
Al doilea: caut alt loc de muncă.
Al treilea: fac ceva pentru mine. Orice.
Am închis caietul și m-am uitat la grămada aceea de bani. Am strâns bancnotele, le-am netezit cu palma și le-am prins cu un elastic. Erau ai mei. Jumătatea mea. Dreptul meu.
Nu era o avere, dar nu era nici puțin.
La bancă am stat la coadă cu pensionari și oameni grăbiți, iritați de nimic și de toate. Când am semnat hârtia, am simțit că nu închid doar un cont, ci un capitol întreg din viață.
La muncă, șeful m-a chemat în birou.
– Situația e complicată… știi și tu…
Știam. Am plecat cu o cutie mică, în care încăpeau o cană, o agendă și o poză veche cu echipa. Atât a rămas după trei ani de alergat, de stat peste program și de tăcut.
Ciudat, nu m-am prăbușit.
Am ieșit în stradă și, pentru prima oară după mult timp, am respirat adânc. Era frig, dar aerul era curat.
Am intrat direct într-un magazin. Nu unul scump, doar unul obișnuit, din centru. M-am plimbat printre rafturi și mi-am ales o rochie simplă, bleumarin. Am intrat în cabina de probă și m-am privit în oglindă.
Nu mai vedeam o femeie obosită.
Vedeam o femeie liberă.
Am plătit fără să-mi tremure mâinile: 420 de lei. Pentru prima dată am dat bani pe mine fără să mă simt vinovată.
Apoi l-am sunat pe tata.
– Tată…
– Da, fată?
– Mi-am luat altceva de îmbrăcat.
A tăcut o secundă, apoi a râs.
– Așa te vreau.
În săptămânile care au urmat, am trimis CV-uri peste tot. Am mers la interviuri. Am fost refuzată. Și iar refuzată.
De fiecare dată am mers în rochia bleumarin.
Într-o joi, m-au sunat.
O firmă mică, românească. Salariu decent. Oameni simpli. M-au întrebat direct:
– De ce ați plecat de la ultimul job?
Am spus adevărul.
– Pentru că viața mea s-a schimbat și nu mai vreau să trăiesc la jumătate.
Directorul, un bărbat trecut de 50 de ani, s-a uitat atent la mine și a spus:
– Atunci aici o să fiți întreagă.
Am ieșit cu contractul semnat.
În aceeași seară m-am întors acasă și am început să termin renovarea. N-aveam bani pentru meseriași scumpi. Am chemat un vecin, i-am dat 800 de lei și am zugrăvit împreună. Apoi am pus lustra înapoi. Alta. Simplă, dar a mea.
Când am terminat, m-am așezat pe podea, în mijlocul camerei.
Nu mai era gol.
Nu mai era rușine.
Nu mai era el.
Am luat batista în care ținusem banii și am așezat-o într-un sertar. Goală. Ca o amintire.
După câteva luni, l-am întâlnit întâmplător pe stradă. Era grăbit. M-a privit în treacăt, atât.
Eu purtam rochia bleumarin și zâmbeam.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
