Traficul li se deschidea ca prin farmec, dar fiecare secundă se simțea ca o luptă. Claxone, fețe nervoase, șoferi care înjură și apoi ocolesc la vederea luminilor intermitente. Ana își simți inima bătându-i în tâmple. Aceasta nu a mai fost o intervenție obișnuită. A fost personal.
Bicicleta vibra sub ea, iar oglinzile arătau BMW-ul lipit de spatele ei, așa cum i se spusese. Mihai nu s-a depărtat nici la un metru. Știa că viața copilului său depindea de asta.
La un semafor blocat, Ana a pășit pe șinele tramvaiului. Ea a ridicat mâna, a sunat un fluier scurt, iar mașinile s-au oprit una câte una. Unii se plângeau, alții priveau în tăcere. Nimeni nu știa ce se întâmplă acolo.
Când au intrat pe poarta spitalului, Ana s-a oprit brusc. Mihai a frânat brusc și a coborât din mașină, aproape fugind.
„Mulțumesc… nu știu cum…” se bâlbâi el.
A ieșit și Ana. Pentru o clipă nu mai era poliţist.
— Acum doisprezece ani, într-o clădire în flăcări… spuse el încet.
Mihai încremeni. El o privi atent. Ochii i se mariră.
Se priviră unul la altul câteva secunde fără să scoată un cuvânt. Apoi, din clădire se auzi o voce subțire, copilărească, strigând „Tată!”
Mihai s-a întors și a fugit. Ana a rămas unde era, cu un nod în gât.
Seara, după tura ei, Ana s-a repezit din nou la spital. A aflat că fata, Irina, a fost internată la timp la tratament. Medicii erau optimişti. O șansă reală.
Ana a ieșit în noapte cu un zâmbet ușor, dar sincer. Uneori legea sunt regulile. Uneori sunt oameni. Și în acea zi soarta a fost plătită în totalitate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și personaje reale, dar ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja confidențialitatea și pentru a îmbogăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, vii sau moarte, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu a fost intenționată de autor.
