Alina a lăsat pixul jos, și-a împins ușor caietul în față și l-a privit calm.
— Pentru că nu mai ține de bugetul meu, Oleg. Tu ai făcut invitația, tu te ocupi.
Cuvintele au fost simple, fără urmă de supărare, dar l-au lovit mai tare decât dacă ar fi țipat la el. Oleg s-a blocat pentru o secundă, neștiind ce să răspundă. Nu era obișnuit ca lucrurile să cadă pe umerii lui. În casă, tot ce privea mâncarea, cumpărăturile, mesele pentru musafiri… toate fuseseră mereu treaba Alinei.
A încercat să glumească.
— Hai, Alina, nu fi copilă. O facem ca de obicei.
Ea și-a ridicat ușor sprâncenele.
— „Ca de obicei” s-a terminat când mi-ai spus că fiecare e pe cont propriu.
Și iar s-a întors la calcule, de parcă discuția se încheiase.
Oleg a simțit un soi de neliniște. A deschis frigiderul, poate-poate găsea ceva de pus pe masă. Pe rafturi, doar câteva iaurturi, ouă, un borcan cu murături și o jumătate de pâine. Nici urmă de carne, nici salamul lui preferat. Nimic care să-i facă mamei lui impresie bună.
Atunci a realizat că, de fapt, tot ce vedea în frigider fusese întotdeauna rezultatul muncii Alinei. Erau „lucruri care se găsesc în casă” doar pentru că ea se ocupa să fie acolo.
— Dar… unde e mâncarea? a întrebat el, întorcându-se spre ea.
Alina nici măcar nu s-a uitat la el.
— În bugetul meu nu mai încape mâncare pentru trei persoane, Oleg. Eu și Cătălina mâncăm, atât. Tu ai bugetul tău, nu?
Vorbele au fost blânde, dar au tăiat ca un cuțit. Exact atunci a auzit cheia în ușă. Valeria venise mai devreme.
— Mamă, bine ai venit, a spus el forțat, încercând să pară relaxat.
Valeria a intrat cu două sacoșe goale, convinse probabil că se așază la o masă bogată, cum fusese mereu.
— Sărut mâinile! Unde e mâncarea? a întrebat ea, intrând direct în bucătărie. Ce gătim azi?
A deschis frigiderul. S-a oprit. A privit lung înăuntru, apoi spre Oleg.
— Băiete… unde e mâncarea?!
A fost exact întrebarea care plutise în aer toată dimineața. Doar că, spusă de mama lui, l-a făcut să simtă rușinea până în vârful urechilor.
Alina s-a ridicat, și-a luat caietul și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Valeria s-a întors spre Oleg cu o privire aspră.
— Nu-mi zi că fata asta nu mai gătește!
Oleg a înghițit în sec.
— Am făcut buget separat, mamă… Acum fiecare își cumpără ce are nevoie.
Valeria s-a întors cu tot trupul spre el, ca și cum nu-i venea să creadă.
— Tu ai înnebunit? Cum să faci așa ceva într-o familie? Ce-s astea, mofturi?
Oleg a simțit cum îi ard obrajii. În mintea lui, lucrurile păreau logice când le gândise singur. Dar acum, în fața realității goale și a privirii mamei lui, logica aceea se simțea ridicolă.
— Oleg, a spus Valeria pe un ton grav, femeia asta te-a ținut în brazdă toată viața. Tu vii acasă, ai mâncare, ai totul făcut… și acum o lași să se descurce singură?
Nu știa ce să răspundă. Pentru prima dată, cineva îi arăta clar ce greșise. Și ironia era că venise tocmai de la mama lui.
A mers în camera unde Alina se așezase la masa mică, acolo unde își nota mereu cheltuielile.
— Alina… a început el încet. Eu… cred că am greșit.
Ea a oftat. L-a privit cu o oboseală adunată în luni, poate ani, de dus tot greul casei fără să se plângă.
— Eu nu m-am certat cu tine și nu vreau scandal. Ai spus „separat”, eu am zis „bine”. Atât.
Oleg s-a apropiat, iar vocea i-a tremurat.
— Putem să… nu mai fim separați?
Alina și-a lăsat ochii în jos. A strâns ușor marginile caietului.
— Putem, Oleg. Dar nu mai vreau să duc totul singură. Dacă vrem familie, trebuie să fim o echipă, nu două insule.
Cuvintele ei l-au lovit mai puternic decât orice reproș. Erau simple, curate și adevărate.
Atunci, în bucătăria lor modestă, cu miros de pâine adus de pe mâinile Alinei și cu frigiderul aproape gol, Oleg a înțeles ceva esențial: nu mașina îl făcea bărbat, ci felul în care avea grijă de oamenii din casa lui.
S-a ridicat, a deschis portofelul și a pus banii pe masă.
— Hai să mergem împreună la cumpărături. Să fie pentru toți trei. Cum era înainte… și cum ar trebui să fie într-o familie adevărată.
Alina a zâmbit ușor pentru prima dată în zilele acelea. Un zâmbet mic, dar cu o căldură care i-a cuprins pe amândoi.
Iar când s-au întors acasă, cu sacoșele pline și cu Valeria pregătind deja o supă la aragaz, Oleg a simțit că pentru prima dată în mult timp a pus la loc ceea ce stricase singur.
Nu prin cuvinte mari.
Ci prin lucrurile care contează cu adevărat într-o familie: respect, împărțire, prezență… și inimă.
