Cei trei au pășit încet, de parcă fiecare pas ar fi fost o cerere în plus. Elvira a luat trei farfurii, nu una. Le-a umplut cu ciorbă caldă, a mai pus o felie de pâine lângă fiecare și le-a împins spre marginea tarabei.
— Stați jos aici, pe lădiță, să nu mâncați în picioare ca niște câini, a spus ea, pe un ton blând, dar hotărât.
Copiii s-au așezat. Au mâncat în tăcere la început. Apoi mai repede. Apoi cu o grabă care trăda zile întregi de stomac gol. Elvira se uita la ei fără să îi fixeze, așa cum se uită oamenii care au învățat că uneori cea mai mare milă e să nu faci din milă un spectacol.
— Cum vă cheamă? a întrebat ea, ștergând marginea tarabei cu o cârpă.
— Andrei.
— Matei.
— Radu.
Tripleți. Aveau nouă ani. Dormeau pe unde apucau. Când la gară, când într-un subsol părăsit. Tatăl dispăruse demult. Mama murise. Sistemul îi plimbase puțin, apoi îi scăpase.
Din ziua aia, Elvira le-a pus deoparte câte o porție în fiecare seară. Uneori mai mică, alteori mai mare. Când nu avea ciorbă, avea măcar pâine cu ceva cald deasupra. N-a spus nimănui. N-a cerut nimic. Nici măcar un „mulțumesc”.
Au trecut luni. Apoi ani.
Copiii au crescut. Au început să vină mai rar. Apoi deloc. Elvira a rămas la tarabă. Cu spatele mai încovoiat. Cu mâinile mai crăpate. Cu aceeași inimă încăpățânată.
Într-o dimineață, piața s-a oprit.
Trei mașini galbene, joase, lucioase, au intrat una după alta pe strada îngustă. Oamenii s-au întors. Unii au scos telefoanele. Alții au râs neîncrezători.
Lamborghini.
Au frânat fix în fața tarabei.
Din ele au coborât trei bărbați îmbrăcați simplu. Scump, dar simplu. S-au apropiat. Elvira i-a privit cu suspiciune. O viață întreagă înveți că lucrurile frumoase nu se opresc la tine.
Cel din mijloc a zâmbit.
— Mătușă… aveți ceva ce nu se mai vinde?
Polonicul i-a tremurat în mână.
— Andrei? a șoptit ea.
— Matei.
— Radu.
Au scos un plic. Apoi altul. Apoi o cheie.
— N-am uitat niciodată ciorba aia, a spus unul.
— Nici pâinea.
— Nici felul în care ne-ați spus să stăm jos.
I-au cumpărat taraba. I-au plătit chiria pe zece ani. I-au pus o plăcuță mică, din lemn, scrisă simplu:
„La Mătușa Elvira – aici nimeni nu pleacă flămând.”
Elvira a plâns puțin. Doar puțin. Pentru că zâmbetele ei, ca întotdeauna, nu țineau mult.
Dar în ziua aia, piața întreagă a tăcut.
