După trădarea soției și a prietenilor, un om bogat s-a întors în orașul său natal. Lângă mormântul mamei, a rămas înghețat de surprindere.
Mihai a oprit mașina. De câte ori și-a propus să vină, dar nu a găsit niciodată timp. Nici când mama era în viață, nici după ce a plecat din lume. Amintirile îi stârneau silă de el însuși. Ar fi fost nevoie de atât de puțin un ghiont să-și dea seama că lumea pe care o construise în jurul său era doar un miraj. Niciun cuvânt, niciun fapt nu aveau adevărată însemnătate. Chiar era recunoscător Elenei, fostei lui soții, că i-a deschis ochii.
Într-o clipită, totul s-a prăbușit. Viața lui familială, exemplară pentru alții, și prieteniile s-au dovedit a fi o minciună. Soția și cel mai bun prieten îl înșelau, iar ceilalți, care știau adevărul, au tăcut. A fost un colaps total. Toți cei din jur l-au trădat. După divorț, Mihai s-a întors în orașul natal. Opt ani trecuseră de la înmormântarea mamei, și niciodată nu găsise timp să o viziteze. Abia acum își dădea seama că mama fusese singura care nu l-ar fi trădat vreodată.
Se căsătorise târziu. Avea 33 de ani, iar Elena, 25. Cum se mândrise când o vedea lângă el! Părea rafinată, elegantă. Mai târziu, când ea i-a strigat în față că a urât fiecare clipă alături de el, că apropierea lor fusese o tortură, Mihai și-a dat seama cât de orb fusese. Fața ei strâmbată de furie semăna cu o mască înfricoșătoare. Și totuși, aproape că a cedat. Elena plângea atât de convingător, îl implora să o ierte, spunea că era mereu ocupat și ea rămânea singură.
Dar când a afirmat cu hotărâre că voia divorțul, Elena și-a arătat adevărata față. Mihai a ieșit din mașină, a scos un buchet uriaș de flori. S-a îndreptat încet pe aleea cimitirului. Sigur totul era părăginit după atâția ani. Nici măcar nu venise când au pus piatra funerară. Totul se rezolvase la distanță. Așa poți să-ți pierzi întreaga viață.
Spre surprinderea lui, mormântul era îngrijit, fără un fir de iarbă. Cineva avea grijă de el. Cine? Poate una din prietenele mamei. Probabil încă mai trăiau. Fiul nu-și găsise timp să vină? A deschis portița. Bună, mamă, a șoptit. Gâtul i s-a strâns, ochii i se umplură de lacrimi.
Era un antreprenor de succes, un om dur care nu plângea niciodată. Acum suspina ca un copil. Și nu voia să oprească lacrimile. Prin ele, parcă se curăța sufletul, tot ce-l legase de Elena și de alte eșecuri. Ca și cum mama l-ar fi mângâiat pe cap și i-ar fi șoptit: Lasă, lasă, o să fie bine, o să vezi. A stat mult, tăcut, vorbind cu ea în gând. Își amintea cum se lovea de genunchi și plângea. Mama îi ungea rănile cu verdeț, sufla și-l liniștea: Nu-i nimic, toți băieții se lovesc, o să treacă. Și trecea. Iar cu fiecare căzătură, durerea părea mai mică.
Te obișnuiești cu orice. Doar cu trădarea nu trebuie, obișnuia ea să spună. Acum înțelegea adâncimea cuvintelor ei. Atunci păreau simple, dar mama fusese o femeie înțeleaptă. Îl crescuse singură, fără tatăl lui, dar nu-l răsfățase îl făcuse bărbat.
Nu știa cât timp trecuse, nici nu voia să se uite la ceas. Simțea o liniște ciudată. Hotărâse să rămână în oraș câteva zile. Trebuia să decidă ce face cu casa mamei. Sigur, putea plăti vecinei să aibă grijă de ea, dar cât timp mai rămânea goală? A zâmbit, amintindu-și cum o cunoscuse pe fiica ei. Când venise să aranjeze grija casei, o întâlnise pe Ana. Era atât de dărâmat pe-atunci, și Ana păru atât de bună. Se întâlniseră seara, vorbiseră, și totul se întâmplase de la sine. Dimineața plecase, lăsând o notiță cu indicații pentru cheie.
În ochii Anei, poate păruse urât. Dar nu promisese nimic. Totul fusese consimțit. Ana venise la mama ei după divorțul de un soț violent. Ii povestise. Era greu și pentru ea, și pentru el. Și așa se întâmplase. Așa, pur și simplu.
Domnule, puteți să mă ajutați? o voce copilărească l-a făcut să se întoarcă. O fetiță de șapte-opt ani, cu o găleată goală în mână, îl privea.
Am nevoie de apă să ud florile. Le-am plantat cu mama, dar azi e bolnavă. E atât de cald, o să se ofilească. Apa e aproape, dar găleata e grea. Nu vreau să știe că am venit singură. Dacă o să duc puțin câte puțin, o să dureze prea mult și o să afle.
Mihai a zâmbit:
Bineînțeles, arată-mi unde să mergem.
Fetița a pornit înainte, povestind fără încetare. În cinci minute, Mihai aflase totul. Cum o tot sfătuise pe mamă să nu bea apă rece, cum acum era bolnavă. Mădălina venise la mormântul bunicii, care murise acum un an. Bunica ar fi certat-o pe mamă, și n-ar fi fost bolnavă. În plus, Mădălina era deja în școală și visa să termine cu medalie de aur.
Mihai simțea cum se ușurează. Ce sinceri sunt copiii! Își dădea seama acum că ar fi fost fericit cu o soție normală, iubitoare, și un copil. Cu oameni care l-ar fi așteptat acasă. Elena era ca o păpușă scumpă, și nici nu voia să audă de copii. Spunea că trebuie să fii proastă să-ți strici frumusețea pentru un gângăvit. Trăiseră împreună cinci ani. Și acum, Mihai nu-și amintea niciun moment cald din viața lor.
A așezat găleata lângă mormânt, iar Mădălina a udat florile cu grijă.
