Când mașina neagră a oprit în fața porții, tatăl a coborât sigur pe el. Se aștepta la lacrimi, reproșuri, poate chiar la o fugă rușinoasă. Își pregătise deja în minte discursul rece cu care avea să-l pună la punct pe fiul lui.
Dar ce a văzut l-a făcut să se oprească brusc.
Curtea nu mai era o cocioabă neîngrijită. Gardul fusese reparat. Casa era văruită proaspăt. În grădină se vedeau rânduri drepte de legume, iar lângă grajd era un mic adăpost nou, făcut din lemn curat.
Din grajd a ieșit fiul lui.
Nu mai purta costum. Avea pantaloni de lucru, mâinile murdare, umerii arși de soare. Dar mergea drept. Cu privirea calmă.
— Tată… a spus el simplu.
În spatele lui a apărut fata. Maria. Cu o eșarfă pe cap, obrajii rumeni și un copil mic în brațe.
— Bună ziua, a spus ea respectuos.
Tatăl a simțit cum i se strânge stomacul.
— Ce e asta? a întrebat sec.
Fiul a zâmbit pentru prima dată sincer, nu ironic.
— Viața mea.
L-a invitat în casă. Masa era pusă. Mâncare gătită, simplă, dar mirosul era de „acasă”. Ciorbă caldă, pâine de casă, brânză făcută de ei.
— Mănâncă, tată. E din munca noastră.
„Munca noastră”… cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș.
După masă, fiul i-a arătat curtea. I-a vorbit despre animale, despre cum se trezesc la cinci dimineața, despre greutăți, despre nopți în care n-aveau bani nici de motorină.
— Am vrut să plec, recunosc, a spus el. În prima săptămână. Dar apoi… am văzut-o pe Maria. Cum muncește. Cum nu se plânge. Cum nu cere nimic. Și mi-a fost rușine de mine.
Tatăl asculta în tăcere.
— Aici am învățat ce înseamnă să fii bărbat. Nu să dai ordine. Ci să duci greul. Să răspunzi pentru cineva.
Maria l-a privit cu ochi calzi.
— N-a fost ușor, a spus ea încet. Dar n-am vrut bani. Am vrut omenie.
Copilul a întins mâna spre tatăl cel mare și i-a prins degetul.
În acel moment, milionarul a simțit ceva ce nu mai simțise de zeci de ani.
Rușine.
— Am venit să văd dacă ai învățat lecția, a spus el cu voce joasă.
— Am învățat-o, tată. Dar nu ca să-mi dai averea înapoi. Ci ca să nu mai fiu omul care eram.
Tatăl s-a ridicat. A scos din buzunar un plic.
— Averea rămâne pe numele tău, a spus el. Dar nu pentru tine. Pentru familia ta. Pentru munca ta. Pentru copilul ăsta.
Fiul a rămas fără cuvinte.
— Și încă ceva, a adăugat tatăl. — Eu… aș vrea să mai vin pe aici. Dacă mă primiți.
Maria a zâmbit.
— Ușa e deschisă.
Milionarul a plecat alt om.
Iar fiul, cel care fusese cândva arogant și pierdut, rămăsese acolo unde găsise, pentru prima dată, adevărata bogăție.
