Când bunica a aflat că nepotul vrea să o dea afară din casă, a vândut apartamentul și a plecat în Europa.
Tot mai des realizez că legăturile de sânge nu garantează dragoste, respect sau grijă. În familia noastră s-a întâmplat o poveste care încă îmi strânge inima – povestea cum nepotul a încercat să-și alunge bunica din propria casă. Dar ea s-a dovedit mai isteață decât toți și a făcut ceva care acum pe unii îi face să-și smulgă părul din cap, iar pe alții să admire puterea și caracterul ei.
O chema Elena Mihaela. Avea șaptezeci și cinci de ani și era întruchiparea voioșiei, dragostei de viață și înțelepciunii. În spate, o viață lungă de muncă, doi copii crescuți, ajutor dat cu generozitate. După ce soțul ei a murit, a rămas singură într-un apartament spațios cu trei camere, în centrul Chișinăului. Și tocmai acest loc l-a pus pe nepotul ei, Ion, fratele soțului meu, să-și roade unghii de poftă.
Ion, nevasta lui și cei trei copii se strâmbau de mult într-un apartament înghesuit al socrii. Zgomot, certuri, nemulțumiri. Să cumpere ceva? „De ce să plătești rate când bunica are un apartament?” Și de ce să aștepte? „O să moară bătrâna, și totul va fi al nostru.” Nu spuneau asta cu voce tare, dar se simțea în priviri și în rânjetul lui Ion și al nevestei sale, Doina.
Dar Elena Mihaela avea alte planuri. Nu se plângea, trăia plină de viață – mergea la concerte, la muzee, chiar și la întâlniri, lucru care-l enerva teribil pe Ion. „Cum poate? Ar trebui să stea lipită de televizor, așteptând sfârșitul, dar ea e mereu pe drumuri.” Așteptarea devenise plictisitoare. Așa că Ion a hotărât să grăbească lucrurile – i-a propus bunicii „pe bună dreptate” să-i treacă apartamentul pe numele lui, iar ea să se mute la un azil. Argumentele erau „convingătoare”: „acolo ai îngrijire, doctori, iar aici doar ne stânjenești.”
Bunica, auzind asta, s-a ridicat în tăcere, s-a închis în dormitor, iar a doua zi era la noi – la mine și la soțul meu. Știam de mult despre planurile lui Ion și chiar îi sugeraserăm bunicii să stea la noi, iar apartamentul să-l închirieze, strângând bani pentru visul ei – o călătorie în Japonia. Elena Mihaela ezita, dar după cuvintele nepotului, s-a hotărât pe loc.
Am ajutat-o să închirieze apartamentul – chiriașii erau oameni buni, serioși. Bunica a început să strângă bani. Și atunci Ion a explodat: ne-a sunat, a făcut scandal, l-a acuzat pe soțul meu că i-a „spălat creierul” bunicii și a cerut… banii din chirie. Doina venea mereu pe la noi, întâi cu copiii, apoi singură. Vorbea mieros, se interesa de „sănătatea bunicuței dragi.” Dar subînțelesul era clar – așteptau moartea ei, ca apartamentul să le revină.
Dar viața a hotărât altfel.
Elena Mihaela a zburat în Japonia. Ochii îi străluceau de fericire când ne trimitea poze din Kyoto, unde admira cireșii înfloriți. Și când s-a întors, nu s-a oprit. „Mai vreau,” a spus. Noi cu soțul i-am sugerat să vândă apartamentul, să cumpere un apartament mic la marginea orașului, iar banii rămași să-i cheltuiască în călătorii.
A vândut „treicamera” și și-a luat un apartament mic într-un cartier nou. Iar cu banii rămași, a plecat în Europa: a vizitat Italia, Germania, iar în Franța – a cunoscut un bărbat. Un francez, văduv, pensionar. S-au întâlnit la o excursie, iar după o lună… s-au căsătorit. Da, sună incredibil, dar noi chiar am zburat la nunta lor. O ceremonie mică lângă Paris, șampanie, lumânări, râsete. A fost atât de frumos și de emoționant.
Și Ion? A reapărut. A cerut de la bunica… acum noul ei apartament. „Dă-ne garsoniera, dacă tot ai plecat la bărbatul tău! Avem trei copii și n-avem unde locui!” plângea la telefon. Nici acum nu înțeleg cum voiau să se înghesuie acolo toți.
Bunica doar a zâmbit: „Dacă vreți, veniți în vizită – eu și Pierre avem o terasă frumoasă.”
Acuma vorbim des cu bunica. E fericită. Spune că, pentru prima dată în viață, simte că trăiește pentru ea. Nu cere nimic de la noi, dar suntem mereu în legătură. Și știți care e cea mai tristă parte din toată povestea? Nu că Ion și Doina așteptau moartea ei. Ci că n-au putut să vadă în ea o persoană. Doar metri pătrați.
Așa că morala e simplă: nu casa îl face pe om, ci bunătatea și dragostea. Și dacă pui averea mai presus de familie, nu te mira dacă rămâi cu mâinile goale.
Distribuie acest articol:
