Când soacra mea a aflat că urma să ne cumpărăm un apartament, l-a luat pe soțul meu deoparte pentru o discuție. Ce s-a întâmplat după aceea m-a lăsat înghețată.
Eu și soțul meu economiseam de ani de zile pentru a avea propria noastră locuință. Eu lucram într-o companie internațională stabilă, câștigam dublu față de el, dar acasă totul era echitabil: buget comun, obiective comune. Visul apartamentului nostru ne unea, și părea că nimic nu putea interveni. Până când familia lui a aflat.
Soțul meu avea patru surori. În acea familie, un bărbat nu era doar un frate, era sprijinul, salvatorul, cel care rezolva toate problemele. Încă de tânăr le ajuta pe fiecare: le plătea studiile, le cumpăra telefoane, „le împrumuta salariul”, împrumuturi care nu erau niciodată returnate. Eu vedeam, tăceam, răbdam. Înțelegeam că era vorba de sângele lui și că trebuie să ajute. Și eu trimiteam bani părinților mei, uneori. Dar aceste „ajutoare” ne-au amânat visul cu aproape trei ani.
Când, în sfârșit, am strâns banii, am început să căutăm. Mă ocupam mai ales eu; el lucra până târziu. Îmi făcea plăcere să organizez totul, să aleg cea mai bună opțiune pentru amândoi.
Într-o zi, mama lui ne-a invitat la o sărbătoare: fiica cea mică termina liceul. Am mers, am cinat, și în mijlocul mesei, soacra mea a spus:
—În curând, fiul meu se va muta în apartamentul lui… M-am săturat să tot merg dintr-o casă în alta.
Atunci, soțul meu, mândru, a povestit că deja căutăm și că eu mă ocup de tot.
Expresia ei s-a schimbat instantaneu. Zâmbetul i-a dispărut. M-a privit cu o răceală tăioasă și a spus:
—Foarte frumos… Dar, fiule, ar trebui să mă consulți. Eu am experiență. Lași ceva atât de important pe mâna soției tale?
Sora lui cea mare a completat:
—Exact. Soția ta e egoistă. Se gândește doar la ea. Nu ne-a ajutat niciodată! Pentru ea, apartamentul contează mai mult decât familia!
Aproape că m-am înecat. Am vrut să le spun tot, să le zic că dacă vor bani, să muncească. Dar n-am spus nimic. Am continuat să mănânc, tăcută, fără să intru în jocul lor. Eram în stare de șoc. Nu mă așteptam la o asemenea lovitură la o cină de familie.
Apoi, soacra s-a ridicat, l-a apucat pe fiul ei de braț și l-a dus în bucătărie. „Trebuie să vorbim”, a spus în treacăt. Atunci, sora mijlocie a zis:
—Vom locui cu fratele nostru în apartamentul nou. Va fi o cameră pentru noi.
Îmi bubuiau tâmplele. Nu am mai putut suporta: m-am ridicat și am mers în hol. N-a trebuit să-mi iau lucrurile; am plecat cu taxiul.
În noaptea aceea am încercat să vorbesc cu soțul meu, dar era distant. Tăcut. Apoi, dintr-odată, a spus:
—Trebuie să divorțăm.
—Ce?
—Așa e cel mai bine. Trebuie să mă gândesc la familia mea… la familia mea adevărată.
A doua zi a plecat cu lucrurile lui. După două săptămâni a sunat să ceară „jumătatea lui” din economii. I-am transferat-o. Fără țipete. Fără umilințe. Fără lacrimi. Pur și simplu am tăiat totul din rădăcină.
După câteva luni mi-am cumpărat un apartament. Pe numele meu. Cu banii mei. A fost greu, am calculat fiecare euro, am renunțat la multe, dar am reușit. El, din câte am aflat ulterior, a continuat să locuiască cu mama lui. Surorile, așa cum era de așteptat, și-au împărțit partea lui: una a cerut cu împrumut, alta a pretins, iar a treia a implorat. Din visul lui cu apartamentul nu a mai rămas nimic.
Dar aceea nu mai e povestea mea. A mea e o lecție. Am învățat că, dacă un bărbat nu știe să se desprindă de familia lui, nu va fi niciodată al tău. Că dacă permite altora să decidă pentru voi, voi doi nu formați o familie. Și că nici banii, nici promisiunile nu salvează o relație în care doar tu construiești, iar ceilalți dărâmă.
Distribuie acest articol:
