Liniștea de la capătul celălalt al telefonului m-a lovit mai tare decât orice țipăt.
— Andreea… nu e chiar așa… a început el, cu voce joasă.
Atunci am închis. Pur și simplu. M-am sprijinit de perete și am respirat adânc. Elena, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deja desfăcea o valiză în mijlocul sufrageriei.
— Unde e bucătăria? — m-a întrebat. — Drumul a fost lung, mi-e foame. Faci o ciorbă? Sau ai mâncare comandată? Nu mănânc prostii de la fast-food.
În seara aceea am dormit pe marginea patului, cu ochii în tavan. M-am gândit la ultimii trei ani. La cum muncisem cot la cot cu Mihai să strângem bani de avans. La cum am ales fiecare mobilă. La cum visam că aici o să creștem copii.
Dimineața, Elena m-a trezit la șapte.
— Andreea, să știi că la mine cafeaua se bea tare. Și fără zahăr. Așa e sănătos.
Atunci am înțeles. Nu era o vizită. Nu era un ajutor temporar. Era o preluare.
În următoarele zile mi-a mutat lucrurile fără să întrebe. Mi-a pus hainele „mai cuminți” în față și pe celelalte „la o parte”. Mi-a comentat mâncarea, programul, felul în care râdeam la telefon.
— Mihai nu suportă dezordinea, îmi spunea. — Mihai nu mănâncă seara târziu. Mihai preferă liniștea.
De parcă eu nici nu existam.
Când Mihai s-a întors, Elena l-a așteptat cu sarmale și prăjituri făcute „cum îi plac lui”. Eu stăteam la masă ca o străină în propria casă.
— Mamă, poate discutăm puțin… a încercat el.
— Ce să discutăm? — a zâmbit ea. — Totul e stabilit.
Atunci m-am ridicat.
— Ba nu e, am spus calm. — Apartamentul ăsta e și al meu. Și nimeni nu s-a mutat aici cu acordul meu.
Mihai a evitat privirea.
— Andreea… e mama mea. N-aveam cum s-o las pe drumuri.
— Avea apartament, Mihai. L-a vândut. Cu plan. Cu tine complice.
Elena s-a înroșit.
— Cum îndrăznești? După tot ce am făcut pentru voi?
Am zâmbit. Pentru prima dată după mult timp.
— Am vorbit cu un avocat, am continuat. — Contractul e clar. Dacă unul dintre proprietari nu e de acord, nimeni nu se poate muta permanent.
— O dai afară pe mama mea? — a izbucnit Mihai.
— Nu. Aleg să plec eu.
Două zile mai târziu, mi-am strâns lucrurile. Puține. Restul nu mai conta. M-am mutat temporar la sora mea, în Drumul Taberei. Am plâns o noapte. Doar una.
După o lună, am depus actele de divorț.
Mihai m-a sunat de zeci de ori. Elena mi-a trimis mesaje lungi despre „familie” și „rușine”. Nu am răspuns.
Astăzi stau într-un apartament mic, dar al meu. Plătit din banii mei. Beau cafeaua cum îmi place. Citesc cărțile mele. Respir.
Și pentru prima dată, casa mea e din nou… acasă.


