În comentariul promis, continuăm: Mira a scos din buzunar un mănunchi mic de cartonașe colorate și un pix. Nu erau cărți de joc, ci întrebări scurte, scrise de mână.
„E un joc fără premii mari”, a șoptit ea. „Doar zece minute în care oamenii mari ascultă. Regulile sunt simple: fiecare trage câte un cartonaș și răspunde. Fără telefoane.”
Andrei a amuțit. Telefonul lui vibra pe masă ca un peștișor scos din apă. L-a pus cu fața în jos. „Bine, jucăm.”
Tudor a tras primul. A citit rar: „Ce îți dorești de la mine în următoarea săptămână?”
El a privit spre fețele albe, spre tacâmurile care luceau. Apoi la tatăl lui. „Să vii joi la serbarea mea… și să nu uiți.”
Liniște. Ospătarii melc, sala respiră din nou.
Andrei a luat următorul cartonaș. „Spune o promisiune mică, cu zi și oră.” A privit spre Tudor, apoi spre Mira. „Joi, ora 17:00, sunt la tine în primul rând. Fără telefon.”
Mira a zâmbit și a scos un abțibild în formă de stea. „Semnăm promisiunea?” I-a întins pixul lui Andrei, care a scris mare, tremurat. Tudor a lipit steaua pe cartonaș, ca pe un trofeu.
Următoarea întrebare l-a găsit pe Andrei zâmbind stânjenit: „Ce sunet te liniștește?” Tudor a răspuns dintr-o suflare: „Cheile când se aud în ușă, pentru că știu că ai venit acasă.”
Andrei a tras aer în piept. Nu fusese o cină scumpă. Fusese o oglindă.
Din colț, doamna care ridicase mai devreme telefonul l-a lăsat acum pe farfurie. „Îmi pare rău”, a spus, doar pentru ei. „M-am grăbit să judec.”
Mira a adus felul principal. Nu a spus nimic despre „limonada din partea casei”. Doar a făcut un semn ștrengar către Tudor, ca între complici.
Au mai tras câteva cartonașe. „Ce te-a făcut să râzi săptămâna asta?” „Că pisica bunicii a adormit în pantoful meu.” Sala a început să zâmbească fără să știe de ce.
Când nota a ajuns pe masă, Andrei a împins discret telefonul sub servietă. A cerut două limonade — nu ca premiu, ci ca timp prelungit. Apoi s-a întors spre Mira.
„Mai aveți din cartonașele astea?”
„Am mai făcut vreo câteva seturi, pentru serile aglomerate.”
„Aș vrea douăzeci. Și dacă se poate… să rămână fără nume. Lăsați-le pe mesele unde par că se-aud multe vibrații de telefoane.”
Mira a clipit uimită. Andrei a zâmbit, pentru prima oară fără umbră în colțul gurii. „Nu cumpăr liniște. Doar învăț s-o fac.”
La ieșire, Tudor și-a lipit fruntea de brațul tatălui. „Joi, la 17?”
„Joi, la 17.”
Pe ușă, băiatul s-a întors și i-a făcut Mirei cu mâna. Ea a arătat către steaua lipită pe cartonaș: „Ține minte: copiii cred în ce văd.”
Și, pentru prima dată în mult timp, Andrei a înțeles că unele lucruri nu se plătesc cu bani, ci cu atenție. Iar atenția, odată oferită, se întoarce ca o masă caldă într-o seară rece: simplă, întreagă și ajunge pentru toți de la masă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
