Gheorghe a deschis ochii abia când asistenta l-a atins ușor pe umăr, anunțându-l că procedura s-a terminat.
Simțea totul ca prin ceață, dar frânturile de conversație îi răsunau încă în urechi, tăioase ca o sigură.
Când s-a ridicat în capul oaselor, a văzut-o pe asistenta ținând un plic alb, pe jumătate ascuns între degete.
Ochii ei evitau privirea lui.
„Soția dumneavoastră… vă așteaptă în sala de consultații”, șopti ea, aproape speriată.
Nu i-a întins plicul.
Asta îl înspăimântă și mai tare.
A pășit încet spre încăpere, simțind podeaua rece prin papucii de unică folosință.
Cămila stătea pe scaun, cu telefonul în mână, dar când l-a văzut, a ridicat capul brusc.
Mult prea brusc.
„Ghiță… ești bine?”, întrebă ea, dar vocea îi tremura.
Nu de emoție, ci de grabă.
Ca și cum aștepta ceva.
Gheorghe s-a așezat, simulând moleșeala anesteziei, deși simțea cum îi pulsează venele la tâmple.
„Asistenta trebuia să îți dea ceva?”, întrebă el calm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Cămila îngheță.
Degetele i s-au crispat pe telefon.
A respirat adânc, prea adânc, ca cineva care repetase un răspuns în cap.
„Nu, dragă… ce să-mi dea?”
Mințea. O vedea în fiecare clipă a feței ei.
În secunda aceea, Gheorghe a înțeles că lumea lui, clădită în 20 de ani, se clătina pe o fundație prefăcută.
Nu știa cât de adânc merge minciuna, dar știa un lucru: trebuia să tacă și să observe.
A zâmbit scurt.
„Atunci hai acasă.”
Drumul cu mașina până în cartierul lor din Cluj a fost un lung șir de tăceri.
Cămila se juca nervos cu verigheta.
Gheorghe privea pe geam, cu gândurile învolburate, dar chipul liniștit.
El era constructor.
Știa că, înainte să dărâmi un zid, trebuie să îl studiezi bine.
Când au ajuns, Cămila s-a grăbit direct spre baie, spunând că trebuie să dea un telefon scurt.
Închisese ușa.
Prea repede.
Gheorghe s-a dus în bucătărie, unde Sofia colora o floare în caietul ei.
„Tatiii!”, râse ea și i-a sărit în brațe.
Îmbrățișarea ei l-a ținut câteva clipe ancorat în realitate.
Apoi a auzit ușa băii deschizându-se.
Cămila ieși, cu telefonul lipit încă de mână, dar mult mai liniștită.
Prea liniștită.
Seara, după ce Sofia a adormit, Gheorghe a simulat oboseala.
„Mă duc să mă culc devreme…”
Dar nu dormi.
Stătea pe întuneric, ascultând fiecare sunet.
Pe la 23:00, telefonul Cămilei a vibrat.
Ea s-a ridicat imediat din pat și a ieșit pe hol.
Gheorghe a numărat până la cinci, apoi s-a ridicat tiptil și a deschis ușa doar cât să vadă.
Cămila stătea în sufragerie, cu spatele la el, citind ceva pe telefon.
Apoi a deschis geanta și a scos un plic alb.
Exact ca cel pe care îl auzise în sala de operație.
Ea îl studiase, îl băgase înapoi și îl ascunsese sub o pernă de pe canapea.
Gheorghe a simțit o durere în piept.
Nu era gelozie.
Era trădarea pură.
A intrat la loc în dormitor.
Nu avea voie să acționeze acum, orbit de furie.
Orice decizie pripită putea să-l coste tot: firma, copilul, liniștea.
A doua zi, când Cămila a plecat la serviciu, Gheorghe a căutat plicul.
Nu era acolo.
Îl luase cu ea.
Dar sub pernă găsi altceva:
o hârtie mototolită, căzută probabil din plic.
A desfăcut-o.
Privirea i s-a blocat pe primele rânduri.
Și atunci, pentru prima dată în viața lui, constructorul calm simți cum totul se prăbușește.
Hârtia era un rezultat medical.
Iar jos, la concluzii, scria negru pe alb:
„Test de paternitate — probabilitate 0%.”
Sofia… nu era copilul lui.
Gheorghe a lăsat hârtia să-i cadă din mână.
Nu a plâns.
Nu a țipat.
Dar în interiorul lui, un zid imens se dărâma.
Și printre ruine, un singur gând se ridica, rece, limpede:
Adevărul abia începea.
