…Nu o să mai joc teatru.
Marina a scos telefonul din buzunar și l-a pus pe masă, lângă chei. A respirat adânc, ca înainte de o intervenție dificilă.
— De mâine, doamnă Galina, sunteți binevenită să veniți zilnic. Să gătiți. Să spălați. Să călcați. Să arătați cum se ține o casă adevărată. Eu intru în grevă.
Victor a ridicat capul brusc.
— Cum adică… grevă?
— Exact așa, — a răspuns ea calm. — Eu merg la muncă. Vin, dorm. Atât. Restul e treaba gospodinei perfecte.
Soacra a zâmbit larg. Prea larg.
— Foarte bine! Asta și trebuia! În sfârșit ai înțeles!
A doua zi dimineață, Galina a apărut la ușă cu o sacoșă mare de rafie și cu o energie de general în inspecție. A inspectat dulapurile, a bombănit, a mutat lucruri, a dat ordine.
Marina s-a îmbrăcat, a băut o cafea în liniște și a plecat la serviciu.
Prima zi a fost un dezastru.
Soacra a gătit prea mult. O oală întreagă de ciorbă acră, pe care Victor n-a mâncat-o. S-a supărat. A strâmbat din nas. Galina s-a simțit jignită.
A doua zi, a spălat rufele și a micșorat jumătate dintre ele. Cămășile lui Victor au ieșit bune de dat copilului vecinei.
— Mașinile astea noi sunt proaste, — a decretat ea.
A treia zi, a început să o doară spatele. A patra zi, genunchii. A cincea zi, a venit mai târziu.
Marina observa totul. Fără comentarii. Fără reproșuri.
După două săptămâni, bucătăria nu mai strălucea. Frigiderul era tot gol. Victor începuse să mănânce pe la fast-food-uri.
— Mamă, poate… nu trebuie chiar în fiecare zi, — a mormăit el într-o seară.
— Cum adică? — a sărit Galina. — Eu trag aici ca un cal!
Marina își făcea tura de noapte. Salva vieți. Lua salariul ei. Plătea jumătate din rate. Își vedea de drum.
În a treia săptămână, soacra n-a mai venit deloc.
— Mă simt rău, — a spus la telefon. — Să se descurce și ea puțin.
Marina a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
Seara, Victor a venit nervos.
— De ce nu e mâncare?
— Greva e grevă, — a răspuns ea simplu.
— Dar mama nu mai vine!
— Atunci poate e momentul să înveți că o casă nu se ține cu gura.
A urmat o tăcere lungă. Grea.
— Marina… — a început el. — Poate am exagerat.
— Nu „poate”, — l-a corectat ea. — Ai făcut-o.
În acea noapte, Marina și-a strâns lucrurile. Puține. Le-a pus într-o valiză.
— Unde pleci? — a întrebat Victor speriat.
— Unde sunt respectată, — a spus ea. — Și apreciată.
S-a mutat într-o garsonieră mică, aproape de spital. Cu chirie. Cu liniște.
După o lună, Victor a venit cu flori. Cu scuze. Cu promisiuni.
— Mama a înțeles și ea…
— Prea târziu, — i-a spus Marina calm.
Pentru prima dată în viață, nu mai avea chei de „fericire” primite de alții.
Și le-a făcut singură.
