Prima care a venit a fost mama.
A bătut scurt, nervos, de parcă ușa mea îi datora ceva. Am deschis. Stătea dreaptă, aranjată, cu paltonul bej pe care i-l cumpărasem anul trecut.
— Ai înnebunit? a spus fără salut. Ce înseamnă asta? Ne-ai lăsat de râs!
Nu i-am răspuns imediat. Am lăsat-o să intre, să vadă că nu e nimic spectaculos. O masă, un laptop, o cană de apă.
— Douăzeci și doi de milioane de lei, mamă, am spus calm. Atât v-am dat în 12 ani.
A râs scurt.
— Și? Asta e datoria ta. Suntem părinții tăi.
— Iar eu sunt cerșetoarea.
Fața i s-a schimbat. Pentru o clipă. Apoi s-a întărit la loc.
— Exagerezi. A fost o glumă.
— Nu, a fost adevărul.
A plecat trântind ușa.
Seara a sunat tata. Vocea lui, obosită, ușor tremurată.
— Maria… hai să vorbim ca oamenii. Mama ta s-a enervat, nu trebuia să spună asta.
— Ai fi oprit-o dacă eram acolo?
Tăcere.
— Nu mai trimit bani, tată. Deloc.
— Cum adică deloc? Dar ratele? Dar casa?
— Casa e a voastră. Viața mea e a mea.
A doua zi a venit Radu. Nervos, roșu la față.
— Știi ce-ai făcut? M-ai băgat în rahat! Banca m-a sunat!
— Îți vei plăti singur creditul, ca un adult.
— Dar tu câștigi bine!
— Nu mai câștig pentru voi.
A plecat înjurând.
Au urmat zile ciudate. Liniște. Gol. Ca după o furtună. Mă trezeam dimineața și, pentru prima dată, nu trebuia să verific cui mai trimit bani.
Am cumpărat bilete. O vacanță mică. La munte. Singură. Am stat pe o bancă, cu un ceai fierbinte în mână, și am simțit ceva nou.
Ușurare.
După o lună, am primit un mesaj de la Alina.
„Îmi pare rău. Nu știam că te doare atât de tare.”
I-am răspuns simplu:
„Acum știi.”
Nu ne-am mai vorbit.
Peste încă câteva luni, am semnat pentru apartamentul meu. Mic. Luminos. Al meu. Cu banii pe care, de data asta, nu i-am mai trimis nimănui.
La inaugurare n-am chemat pe nimeni din familie. Am stat pe podea, cu o pizza și un pahar de vin.
Și m-am gândit la un lucru simplu.
Nu ești cerșetor când ceri respect.
Ești liber când nu mai plătești ca să fii iubit.
