Aseară mama a vorbit la telefon cu un român din Italia și nu a fost o conversație obișnuită. Era bărbatul care, cu câteva zile înainte, își bătuse partenera.
Totul începuse cu un telefon primit de mama de la o prietenă din țară. O sunase ca să-i ceară ajutorul, știind că și mama trăiește în Italia, la fel ca sora ei. Femeia ajunsese într-un centru de protecție după ce fusese agresată, iar familia căuta sprijin, un sfat, poate o intervenție, orice ar fi putut să o țină departe de el. Și aseară, când mama a aflat că cei doi au decis să se împace, a simțit nevoia să vorbească direct cu agresorul.
L-a întrebat, l-a ascultat, dar a simțit nevoia să-i spună că lucrurile nu se șterg atât de ușor, că o palmă nu devine mai mică doar pentru că e urmată de o promisiune. Și, pe final, i-a spus că băiatul ei e jurnalist. Nu ca să impresioneze, ci ca să-l facă să înțeleagă că faptele nu sunt invizibile și că există riscul să fie văzute, spuse, scrise. Se pare că asta l-a neliniștit. Nu ideea că a rănit, nu ideea că ar putea pierde femeia de lângă el, ci frica de a nu fi expus.
M-am gândit mult la asta. La cât de fragilă e, de fapt, siguranța unei femei atunci când depinde de rușinea unui bărbat.
M-am gândit mult și la cât de des se repetă scena asta. O ceartă, o palmă, o promisiune, o împăcare și iar liniște. Violența domestică rareori explodează din senin; ea crește în tăceri și în justificări, în „a fost nervos” și „nu se va mai întâmpla”. Și, de multe ori, singurul lucru care îi oprește pe unii bărbați nu e conștiința, ci rușinea publică.
În diaspora întâlnești femei care spun simplu „am plecat la muncă”, dar în spatele propoziției stă o poveste pe care nu o știu decât ele: nopți cu ușa încuiată, copii care au auzit prea multe, vecini care au știut și au tăcut. Italia, pentru unele dintre ele, nu a fost doar o destinație economică, ci un refugiu. Un loc în care au putut să o ia de la capăt fără să explice tuturor de ce.
Eu am crescut într-o familie în care mama mi-a fost și mamă, și tată, pentru că ea a decis că tatăl meu nu este suficient de demn ca să ne fie alături. A ales să nu accepte un model de viață în care umilința, alcoolul, violența și infidelitatea ar fi devenit obișnuință. Poate de aceea mă tulbură ideea de „împăcare” după violență, pentru că știu cât curaj îți trebuie să pleci și cât de ușor e să te întorci atunci când ți se promite că va fi altfel.
Nu scriu ca să arăt cu degetul și nici ca să transform o conversație de familie într-un rechizitoriu public. Scriu pentru că prea multe povești rămân închise între patru pereți și pentru că prea multe femei spun „am plecat la muncă” când, de fapt, au plecat ca să trăiască fără frică. Iar dacă vrem să schimbăm ceva, poate trebuie să începem prin a spune clar că violența nu e o problemă privată și că tăcerea nu protejează pe nimeni.
Dacă există ceva ce ar trebui să ne sperie mai mult decât presa sau rușinea publică, ar fi propria noastră conștiință.
