Maria a simțit cum i se strânge pieptul. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că se aude în toată casa. A strâns colțul rochiei între degete și a rămas nemișcată.
Constantin nu s-a apropiat de ea. S-a așezat pe marginea patului și și-a plecat capul.
„Nu te-am cerut de nevastă pentru ce crezi tu”, a spus el, cu o voce joasă, obosită. „Și nici n-am de gând să te ating.”
Maria a ridicat încet privirea, neîncrezătoare.
„Sunt bolnav”, a continuat el. „Doctorii mi-au spus acum ani buni. Inima mea… nu mai duce mult. Mi-au dat, cel mult, doi ani.”
Cuvintele au căzut grele între ei.
„Atunci… de ce?”, a întrebat ea, aproape fără glas.
Constantin a oftat adânc. „Pentru că nu vreau să mor singur. Și pentru că știu ce înseamnă să fii flămând.”
A început să-i povestească despre copilăria lui, despre părinți pierduți devreme, despre anii în care dormea în șuri străine și mânca ce primea. Despre cum a muncit o viață întreagă, dar a rămas singur.
„Tatăl tău mi-a cerut bani”, a spus el, fără ocolișuri. „Eu i-am dat. Dar nu te-am cumpărat pe tine. Am cumpărat liniștea familiei tale.”
S-a ridicat și a scos dintr-un sertar un plic gros.
„Aici sunt alți zece mii de lei”, a spus. „Pentru mama ta. Pentru frații tăi. Iar casa asta… nu e a mea. E a ta.”
Maria a simțit cum lacrimile îi curg fără să le poată opri.
„Și tu?”, a întrebat ea.
„Eu voi dormi în camera de alături”, a spus simplu. „Vei fi soția mea doar pe hârtie. În sat. Atât.”
În noaptea aceea, Maria a adormit singură, pentru prima dată fără frică.
Zilele au trecut, iar satul a început să murmure. Oamenii așteptau scandal, plânsete, poate chiar fugă. Dar Maria era văzută zilnic mergând cu capul sus. Avea mâncare. Avea haine curate. Și, pentru prima oară, avea liniște.
Constantin a învățat-o să citească din ziarele vechi. A încurajat-o să scrie. A dus-o la oraș și i-a cumpărat cărți.
„Nu vreau să fii prizoniera nimănui”, i-a spus într-o zi.
După un an, boala lui s-a agravat. Maria a fost lângă el zi și noapte. I-a ținut mâna, i-a șters fruntea, i-a citit cu voce tare.
Într-o dimineață rece de toamnă, Constantin s-a stins liniștit.
La înmormântare, satul a amuțit când notarul a citit testamentul. Totul rămânea Mariei: casa, pământul, economiile.
Dar adevărata surpriză a venit mai târziu.
Maria a vândut o parte din pământ și a deschis o mică școală pentru copiii săraci din sat. A ajutat familii, a dat de lucru oamenilor, și și-a adus frații la studii.
Tatăl ei, Vasile, a venit într-o zi, cu capul plecat.
„Iartă-mă”, a spus. „Te-am vândut.”
Maria l-a privit calm.
„Nu”, i-a răspuns. „M-ai pierdut. Dar eu m-am găsit.”
Și pentru prima dată în viața ei, Maria a știut că nu mai aparține nimănui. Doar sieși.
