După ce și-a părăsit nevasta, spunând că e doar o servitoare… și când, într-un final, s-a hotărât să se întoarcă, îl aștepta o surpriză MARE de tot… 😱
— Ce-ai făcut, mă, cu viața ta? — își spunea în gând Andrei, urcând încet scările blocului vechi din cartier. De parcă fiecare treaptă îl judeca.
Au trecut șapte ani de când plecase. Șapte ani în care n-a dat niciun semn. I-a lăsat o hârtie pe masă și-un „Nu mai pot, ești doar o servitoare în casa asta, nu o soție”. Atât. Nici măcar o vorbă de adio. A plecat cu alta, mai „modernă”, cum îi plăcea lui să zică.
Dar viața nu e film. Aia modernă l-a lăsat după doi ani, cu buzunarele goale și cu ego-ul făcut praf. Și de-atunci a tot bâjbâit prin viață, până când, într-o dimineață, ceva l-a lovit: „Ce-ar fi să mă-ntorc? Poate m-o ierta… poate încă mă așteaptă.”
Ajuns în fața ușii de la apartament, i-au tremurat degetele pe sonerie. N-a apăsat imediat. A oftat. Apoi a apăsat.
Nimic. Tăcere.
A vrut să plece, dar exact atunci, s-a auzit clic. Yala. Ușa s-a deschis ușor. O femeie tânără, în jur de 25 de ani, l-a privit drept în ochi.
— Pe cine căutați? — a zis ea cu un ton calm, dar rece ca gheața.
— Sunt… Andrei. Aici stătea soția mea, Irina.
Femeia l-a măsurat din priviri, apoi a zâmbit — nu cu bucurie, ci cu acel zâmbet care îți spune că ți-ai cam pierdut dreptul să mai întrebi ceva.
— Irina e bine. Foarte bine, de fapt. Dar nu mai locuiește aici. Acum stau eu. Cu fiica ei.
Andrei a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
— Fiica ei?! Cum adică? Ea… noi n-am avut copii.
— Nu, voi n-ați avut. Dar după ce ai plecat, a cunoscut pe cineva. Cineva care a văzut în ea o femeie, nu o servitoare. Și-au făcut o familie. Acum trăiesc într-o casă frumoasă, la marginea orașului. Asta e apartamentul pe care l-a păstrat pentru fiica ei mai mare — adică eu.
Andrei a făcut un pas în spate. Nu mai înțelegea nimic. Își trecea mâna prin păr, căutând o explicație.
— Stai… Irina avea o fiică mai mare?
— Nu când era cu tine. Dar înainte… și-a ascuns multe, fiindcă tu n-aveai timp să cunoști omul de lângă tine. Ți-a fost mai simplu s-o reduci la „servitoare”.
Tăcere.
— Și… pot să o văd?
— Nu. N-are rost. E fericită. Și-a închis demult capitolul cu tine. Nici nu vorbește despre el. Zice doar: „E un om pe care l-am ajutat să-și spele cămășile și atât.” Așa că, dacă ești în trecere… treci. Dacă ai venit să-ți regreți trecutul… ai întârziat.
Ușa s-a închis ușor. Nu brusc. Fără dramă. Doar hotărât.
Andrei a rămas câteva secunde pe palier, uitându-se la ușă. Nu mai era nimic de spus. Nu mai era nimic de cerut. Doar o liniște grea care-i apăsa pieptul.
Când a coborât scările, era alt om. Nu fiindcă înțelesese totul, ci fiindcă simțea — pentru prima dată — ce înseamnă să pierzi ceva cu adevărat. Nu banii, nu confortul. Ci respectul cuiva. Prezența tăcută a unei femei care, în tăcerea ei, dădea sens unei case.
Dar casa nu-l mai voia.
Și nici femeia.
Distribuie acest articol:
