După înmormântarea soțului meu, fiul meu m-a dus la marginea orașului și mi-a spus: Coboară aici din autobuz. Nu mai putem avea grijă de tine. Dar în inima mea țineam un secret a cărui regret îi va urmări toată viața
În ziua când l-am îngropat pe soțul meu, ploua ușor. Acel mic umbrelă neagră nu era de ajuns să-mi acopere singurătatea din suflet. Țineam o lumânare în mână, privind mormântul proaspăt săpat, cu terra încă umedă, și tremurai. Partenerul meu de aproape patruzeci de ani Ionuț se transformase într-un pumn de pământ rece.
După înmormântare, n-am avut timp să mă cufund în durere. Fiul meu cel mare, Andrei, în care soțul meu avea toată încrederea, a luat chețile casei fără să clipescă. Cu ani în urmă, când Ionuț era încă sănătos, spusese: Tu îmbătrânești, eu îmbătrânesc, hai să dăm totul pe numele fiului nostru. Dacă totul e pe numele lui, el va fi responsabil. Nu m-am opus. Ce părinți nu-și iubesc copiii? Așa că casa, acte, toate documentele au trecut pe numele lui Andrei.
La șapta zile după înmormântare, Andrei m-a invitat la o plimbare. Nu mă așteptam ca drumul acela să fie ca o lovitură de cuțit. Mașina s-a oprit la marginea Chișinăului, lângă o stație de microbuz. Andrei, cu voce rece, mi-a zis:
Coboară aici. Eu și nevasta mea nu mai putem avea grijă de tine. De acum încolo, va trebui să te descurci singură.
Mi s-a părut că audul mi-a pârâit și mi s-a întunecat înaintea ochilor. Credeam că n-am auzit bine. Dar ochii lui erau stăruitori, de parcă voia să mă îmbrâncească pe loc. Am rămas pe un margine de drum, lângă o cârcium de margine, cu doar o geantă de haine. Casa aceea unde trăisem, unde îngrijisem soțul și copiii mei era acum în întregime a lui. Nu aveam drept să mă întorc.
Oamenii spun: Când îți pierzi soțul, mai ai copiii. Dar uneori, să ai copii e ca și cum nici n-ai avea. Propriul meu fiu mă aruncase într-un colis. Dar Andrei nu știa un lucru: nu eram complet neajutorată. În buzărul meu era tot timpul o cartă de economii banii pe care Ionuț și cu mine înl strânsesem toată viața, peste trei sute de mii de lei. Îi-am ținut în secret, fără să știe copiii sau altcineva. Ionuț obișnuia să spună: Oamenii sunt buni cu tine doar cât ai ceva în mână.
Atunci am hotărât să tac. Nu aveam să cerșesc, nu aveam să-mi dezvălui secretul. Voiam să văd cum mă va trata Andrei și viața.
Prima noapte după ce am fost părăsită, m-am adăpostit sub streașina unei mici cafenele. Proprietara mătușa Maria s-a îndurat de mine și mi-a dat o ceașcă de ceai fierbinte. Când i-am spus că tocmai îmi pierdusem soțul și că copiii mă lăsaseră, ea a oftat:
Zilele astea se văd multe cazuri de genul, soră. Copiii pun uneori banii mai presus decât dragostea.
Am închiriat o cameră mică într-un apartament, plătind din dobânzile contului meu. Am fost foarte atentă: n-am spus nimănui că aveam bani. Trăiam simplu purtam haine vechi, cumpăram pâine și mălai ieftin, evitam să atrag atenția.
Au fost multe nopți când mă strângeam în patul de lemn, amintindu-mi vechea casă, scârțâitul ventilatoarelor, mirosul de ceai cu lămâie pe care-l făcea Ionuț. Amintirile dureau, dar îmi spuneam: cât trăiesc, trebuie să merg mai departe.
Încet, m-am obișnuit cu viața nouă. Ziua, ceream de lucru la piață să spăl legume, să car saci, să împachetez. Mi se plătea puțin, dar nu-mi păsa. Voiam să mă descurc singură, fără mila altora. Vânzătorii de la piață mă numeau doamna Ana. Nu știau că, de fiecare dată când se închidea piața, mă întorceam în camera închiriată, deschideam cartea de economii, o priveam o clipă și o puneam la loc. Ăa era secretul meu pentru a supraviețui.
Într-o zi, m-am întâlnit cu o veche prietenă din tinerețe doamna Elena. Când m-a văzut în chirie, i-am povestit că soțul murise și că viața devenise grea. Ea s-a îndurat și mi-a oferit să lucrez la micul ei bistro, unde servea mâncare tradițională. Am acceptat. Munca era grea, dar aveam mâncare și un pat. Și aveam și mai multe motive să-mi țin secretul.
Între timp, au început să-mi ajungă vești despre Andrei. Trăia cu nevasta și copiii într-o casă mare, înl cumpărase mașină nouă, dar juca și punea pariuri. Un cunoscut mi-a șoptit: Sigur așa a și pus casa la zălog. Am ascultat cu durere, dar am hotărât să nu-l caut. El mă părăsise într-o stație de microbuz eu nu mai aveam ce să-i spuni.
Într-o după-amiază, în timp ce măturăm în bistro, a venit un bărbat necunoscut. Era îmbrăcat bine, dar chipul îi era încordat. L-am recunoscut era un prieten de chefuri al lui Andrei. M-a privit fix și a întrebat:
Tu ești mama lui Andrei?
M-am oprit, am încuviințat precaută. El s-a aplecat mai aproape, cu vocea presată:
Ne datorează sute de mii de lei. Acum se ascunde. Dacă-l mai iubești, ajută-l.
M-am încremenit. Doar am zâmbit ușor:
Acum sunt săracă. Nu am nimic să te ajut.
A plecat furios. Dar asta m-a făcut să reflectez. Îmi iubeam fiul, dar eram și rănită de el. Mă lăsase fără milă în stradă. Acum primea pedeapsa era și asta drept?
Luni mai târziu, Andrei a venit după mine. Era schilodit, umilit, cu ochii roșii. Când m-a văzut, a căzut în genunchi și a plâns:
Mamă, am greșit. Sunt un netrebănic
