După moartea mamei, Valer s-a hotărât să facă ordine în comoda ei. Acolo, între hainele vechi și câteva suveniruri prăfuite, a găsit o scrisoare împăturită cu grijă într-o batistă albă, cusută cu inițialele ei: A.M.
Curios, dar cu inima grea, Valer a desfăcut-o.
Cum a citit-o, s-a albit la față ca varul. Scrisul era clar, tremurat pe alocuri, dar ușor de recunoscut: era mâna mamei.
„Dragul meu Valer,
Dacă ai găsit această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt. Și dacă o citești, înseamnă că ai rămas, ca întotdeauna, singur cu toate. Nu știu dacă o să am puterea să-ți spun toate astea în față, așa că le las aici, cu speranța că, într-o zi, o să înțelegi.
Valer, ai fost lumina mea, sprijinul meu și omul care mi-a salvat sufletul. Când tatăl vostru a murit, eram pierdută. Dar tu… tu ai crescut peste noapte. Nici nu apucam să plâng că deja veneai cu o soluție. Ai renunțat la copilărie pentru noi toți.
Adevărul e că știu cât te-a durut, cât te-ai sacrificat, și, da, știu că nu ți-ai permis niciodată să fii doar… tu. Mi-am dorit să-ți spun de-atâtea ori să mai lași din poveri, dar n-am putut. Pentru că, egoist, aveam nevoie de tine. Frații tăi aveau nevoie de tine. Și tu n-ai spus niciodată „nu”.
Dar uite ce n-ai știut: toți banii pe care i-ai dat ca fratele tău să înceapă afacerea – i-am primit eu mai târziu înapoi. El mi-a spus că știe că tu nu o să ceri niciodată nimic înapoi. A zis că e prea rușinat. Și când a plecat, a plecat pentru că simțea că nu poate trăi sub umbra ta.
Cât despre sora ta – știi de ce ți-a lăsat pe umeri toată nunta? Pentru că avea încredere că tu vei face totul perfect. Așa cum ai făcut întotdeauna. Dar ea te iubește. Te iubește dincolo de cuvinte. Numai că n-a știut cum să-ți arate.
Valer, nu te gândi nicio clipă că viața ta a fost în zadar. Poate că ei n-au fost lângă tine la finalul meu, dar nu pentru că nu te iubesc. Ci pentru că nu sunt ca tine. Tu ești rar. Tu ești acel om care dă tot, fără să ceară nimic. Și lumea nu știe ce să facă cu un astfel de suflet.
Dar eu știu. Și nu ți-am spus destul: îți mulțumesc. Pentru fiecare zi în care ai fost acolo. Pentru fiecare noapte în care ai vegheat. Pentru că ai fost bărbatul casei când erai doar un copil.
Dar acum… te rog. Trăiește. Trăiește pentru tine. Ai dat tot ce aveai. Acum e rândul tău să primești.
Cu toată dragostea mea,
Mama.”
Valer a lăsat scrisoarea să-i cadă din mână. A stat câteva minute nemișcat, cu privirea pierdută. Înăuntru era liniște, dar în sufletul lui parcă ceva se frângea și se vindeca în același timp.
În zilele ce au urmat, a început să facă ce nu mai făcuse de mult: a ieșit în oraș, a vorbit cu oameni, și-a căutat un apartament. A reluat legătura cu sora lui, iar într-o seară a primit un mesaj surpriză de la fratele său: „Aș vrea să vorbim. Mi-e dor.”
Poate că nu era sfârșitul pe care îl visase, dar era un nou început. Iar pentru prima oară, Valer simțea că viața era, în sfârșit, a lui.
