Rita a simțit cum toate privirile se lipesc de ea, ca niște mâini invizibile. Inima îi bătea tare, dar nu s-a clintit. A ridicat bărbia și a vorbit înainte ca Joaquim să apuce.
— Înseamnă că ne căsătorim, părinte.
Un murmur a străbătut piața. Cineva a făcut semnul crucii. Altul a râs pe sub mustață.
Părintele Anselmo i-a privit lung, apoi și-a dres glasul.
— Astăzi?
— Astăzi — a spus Joaquim apăsat.
Preotul a oftat adânc. Nu era pentru prima oară când vedea decizii luate pe muchie de cuțit.
— Atunci intrați.
Biserica era răcoroasă și mirosul de tămâie o amețea pe Rita. Fiecare pas îi părea mai greu decât ultimul. Nu era visul ei. Nu era iubire. Dar era o alegere.
Când părintele a început slujba, Rita abia îi mai auzea cuvintele. Simțea doar palma lui Joaquim, caldă, ușor tremurândă.
— Dacă vrei să te oprești, spune — i-a șoptit el.
— Nu mă opresc — a răspuns ea scurt.
Au spus „da” fără lacrimi, fără zâmbete. Doar cu un nod în gât și cu promisiuni nerostite.
Când au ieșit, soarele cobora deja. Un bărbat îmbrăcat elegant, cu fața tăiată de o cicatrice veche, îi aștepta lângă poartă. Joaquim a încremenit.
— A venit — a șoptit.
— Cine? — a întrebat Rita.
— Omul de care ți-am vorbit fără să-l numesc.
Bărbatul s-a apropiat și a zâmbit strâmb.
— Deci e adevărat. Ai nevastă.
— Da — a spus Joaquim, strângând mâna Ritei.
Privirea străinului a alunecat peste ea, calculată.
— Frumoasă alegere. Atunci datoria e stinsă.
— Ce datorie? — a izbucnit Rita.
Bărbatul a scos din buzunar o hârtie îngălbenită.
— Hârtie cu datorie. Tatăl lui Joaquim a semnat acum zece ani. Pământul fermei, casa, totul. Sau viața băiatului.
Rita a simțit cum i se taie picioarele.
— Și căsătoria ce legătură are?
Bărbatul a râs.
— Clauză veche. Dacă rămânea singur, pierde tot. Dacă se însura, datoria se ștergea. Prost, dar legal.
A rupt hârtia în două și a plecat.
Rita s-a întors spre Joaquim, cu ochii plini.
— Asta era?
El a dat din cap.
— Și ce voiai să-mi dai?
Joaquim a scos din buzunar o cheie și un plic.
— Casa tatălui meu din oraș. E pe numele tău acum. Și zece mii de lei. Să poți pleca, dacă vrei.
Rita a închis plicul fără să-l deschidă.
— Nu plec.
— De ce?
— Pentru că azi am spus „da” cu ochii deschiși. Și pentru că, pentru prima oară după mult timp, cineva a avut nevoie de mine nu ca de o umbră, ci ca de un om.
Joaquim a lăcrimat, fără să se ascundă.
Au mers spre fermă în tăcere. Satul încă vorbea. Dar pentru Rita, zgomotul nu mai conta.
Pentru că uneori, dintr-o minciună spusă ca să salvezi o viață, se naște un adevăr care îți schimbă destinul.
