Zilele următoare au trecut greu, ca prin ceață.
Nu ne-am vorbit aproape deloc.
Ioana ieșea din cameră doar ca să mănânce sau să plece la facultate.
Eu o salutam.
Ea răspundea scurt sau deloc.
Elena încerca să țină echilibrul în casă, dar se simțea că ceva s-a rupt.
Nu mai era căldura de altădată.
Doar pași, uși și tăceri.
Cu cinci zile înainte de absolvire, Elena a venit la mine cu ochii în pământ.
Avea invitațiile în mână.
Mi-a spus încet, ca și cum i-ar fi fost rușine de cuvinte:
„Ioana a zis că vrea să vină și tatăl ei biologic.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu am spus nimic.
„Sunt doar două locuri,” a continuat ea.
„Pentru părinți.”
Am înțeles imediat ce urma.
Dar tot am așteptat.
„Ioana a decis… că vrea să stea el lângă mine.”
Atunci am simțit că mi se rupe ceva în piept.
Nu am țipat.
Nu am făcut scandal.
Am dat din cap și m-am ridicat de pe scaun.
Am ieșit pe balcon, să respir.
15 ani.
Șterși cu o propoziție.
Nu am fost la absolvire.
În ziua aceea am mers la muncă mai devreme.
Am stat mai mult decât de obicei.
Nu voiam să fiu acasă.
Seara, casa era plină de baloane, flori și zâmbete forțate.
Ioana era îmbrăcată frumos.
Strălucea.
M-a privit doar o secundă.
Fără să spună nimic.
Eu am felicitat-o.
I-am spus că sunt mândru de ea.
Și chiar eram.
Au trecut câteva zile.
Apoi o săptămână.
Într-o seară târzie, telefonul a sunat.
Era Ioana.
Plângea.
Mi-a spus că tatăl ei biologic a venit beat la petrecerea de după absolvire.
Că a făcut scandal.
Că a cerut bani.
Că i-a spus că acum, fiind avocată, trebuie să aibă grijă de el.
Mi-a spus că după aceea a dispărut.
Din nou.
Vocea ei era frântă.
Pentru prima dată după mult timp, nu era mândră.
Era doar un copil speriat.
„Tată…” a spus ea, cu pauză.
„Îmi pare rău.”
Am închis ochii.
Nu i-am reproșat nimic.
Nu era momentul.
I-am spus doar atât:
„Vin să te iau.”
Când am ajuns, m-a îmbrățișat strâns.
A plâns mult.
Eu am stat acolo.
Exact ca întotdeauna.
Unele lucruri nu se șterg cu o diplomă sau cu o decizie greșită.
Anii de dragoste adevărată rămân.
Și uneori, abia când pierzi aproape tot, înțelegi cine ți-a fost cu adevărat alături.
