Fata mea, nu crede ceva rău! Nu sunt un om fără adăpost. Mă cheamă Mihai Simionovici. Am venit la fiica mea. E greu să povestesc…
Mai erau doar câteva ore până la Anul Nou. Toți colegii de muncă plecaseră deja acasă, dar pe Andreea n-o aștepta nimeni…
Ca să nu mai vină la muncă pe 2 ianuarie, hotărâse să termine tot înainte.
Acasă avea totul pregătit: niște salate, fructe și șampanie în frigider, făcute din timp.
Nu avea pentru cine să se îmbrace frumos. Își dorea să scape de tocuri și să se învelească într-un halat moale.
Se întâmplase ca, după despărțirea de Andrei acum câteva luni, despărțirea să fie atât de dură încât Andreea nu se grăbea să înceapă alte relații.
Acum îi era bine singură…
Andrei încercase să o readucă, îi trimisese mesaje, dar Andreea nu voia să înceapă iarăși de la zero. Nu erau potriviți, prea multe răni.
Nici măcar să-și mai amintească de el nu voia era trecut, de ce să-și strice sărbătoarea?
Andreea coborî din microbuz. Mai avea doar câțiva pași până acasă.
Lângă scară, pe o bancă, văzu un bătrân. Lângă el era un mărăcel mic. *”Poate așteaptă pe cineva!”* se gândi ea.
Andreea îi spuse Bună seara, iar bătrânul dădu din cap, fără să-și ridice privirea.
I se păru că-i străluceau ochii de lacrimi sau poate era doar reflexul luminilor, dar nu-i dădu importanță și intră în bloc.
Se înserase și răcise, iar Andreea se strădui să nu tremure.
După o baie fierbinte, se îmbrăcă în halatul ei pufos, își turnă o ceașcă de cafea și se duse la fereastră.
Ciudat, bătrânul încă stătea pe bancă.
*”A trecut deja o oră de când sunt acasă, mai sunt două până la Anul Nou… Dacă a venit în vizită, de ce stă afară? Și acele lacrimi?”* se gândi ea.
Andreea puse masa, aprinse luminioarele de pe brad, dar gândurile îi tot mergeau la bătrânul singuratic.
După încă o jumătate de oră, se uită din nou pe fereastră bătrânul își păstra poziția, nemișcat.
*”Poate nu-i bine? S-ar putea îngheța.”*
Andreea își puse rapid o geacă și ieși.
Se așeză lângă el pe bancă.
Bătrânul o privi și apoi se uită în altă parte.
Scuzați, sunteți bine? V-am văzut că stați de mult singur. E frig afară… Pot să vă ajut cu ceva?
Bătrânul oftă:
Nu-i nimic, copilă! E bine, o să mai stau puțin și plec.
Unde?
La gară. Acasă mă duc.
Nu se poate așa. Nu vreau să vă găsesc dimineață aici pe bancă. Haideți! Vă rog, veniți cu mine! Vă încălziți, apoi mergeți unde trebuie.
Dar…
Fără dar! Haideți!
Dacă ar fi văzut-o acum prietena ei, Ana, și-ar fi făcut ochii mari și… Dar Ana nu era acolo, iar Andreea nu-l putea lăsa pe bătrân singur.
Bunicul se ridică de pe bancă și luă mărăcelul.
Îl pot lua?
Bineînțeles, de ce nu?
În casă, bătrânul puse mărăcelul în hol cu timiditate, apoi se dezbrăcă.
Fiecare pas îi era greu, se vedea că înghețase puțin.
Se așeză în bucătărie, Andreea îi turnă ceai, iar el își încălzi mâinile pe ceașcă. Bău încet și ridică privirea.
Fata mea, nu crede ceva rău! Nu sunt un om fără adăpost. Mă cheamă Mihai Simionovici. Am venit la fiica mea. E greu să povestesc…
Cu mama ei ne-am despărțit demult, eu sunt vinovat, am cunoscut-o pe altă femeie.
M-am îndrăgostit ca un tânăr, nu mai vedeam nimic…
La început m-am ascuns, apoi soția a aflat de mine și de Mioara, au început certurile, și într-o zi am trântit ușa și am plecat la ea, la cea iubită…
Fiică-mea avea doar cinci ani atunci.
La început veneam, încercam să ajut, dar Lenuța, fost
