A doua zi dimineață a ajuns pe teren înainte să răsară soarele.
Avea cu el o lopată, o rangă, o roabă veche și o hotărâre pe care n-o mai simțise de ani buni.
Prima piatră a scos-o cu greu.
A doua i-a alunecat din mâini și aproape că i-a zdrobit piciorul.
După o oră, spatele îi ardea, iar palmele îi erau pline de bășici.
Dar sub pietre, pământul nu era mort.
Era negru.
Greu.
Ca un pământ bun de grădină.
Radu s-a oprit și a îngenuncheat.
A luat un pumn de pământ și l-a strâns în mână.
— Nu se poate… a șoptit.
A continuat.
Zi după zi.
Vecinii din zonă treceau cu mașina și râdeau.
Unii claxonau ironic.
Alții strigau:
— Ce faci, nea Radu, cauți aur?
După o săptămână, Ana a venit din nou.
L-a găsit slab, ars de soare, dar cu ochii vii.
— Tată… a spus ea încet.
El a dus-o la mijlocul cercului format de bolovani.
Acolo unde pământul era curățat, se vedea clar o suprafață dreaptă, compactă.
— Uite, a spus el.
Nu e natural.
Au început să sape împreună.
La câteva zile după, lopata Anei a lovit ceva tare.
Nu piatră.
Lemn.
Un capac vechi, îngropat adânc.
L-au deschis tremurând.
Înăuntru erau vase de lut, monede vechi, unelte rudimentare și bucăți de metal prelucrat.
Radu a început să plângă.
Era un sit arheologic.
O așezare veche, probabil dacică.
În următoarele luni, specialiștii au confirmat: terenul valora milioane.
Firma de construcții a fost obligată să plătească despăgubiri serioase.
Zeci de mii de lei.
Radu și-a cumpărat o casă mică, modestă.
Ana s-a mutat mai aproape de el.
Terenul a devenit protejat de stat.
Iar într-o dimineață, când Florin Varga a trecut pe lângă poarta sitului, a văzut o plăcuță simplă:
„Descoperit de Radu Munteanu – om care n-a renunțat.”
Și pentru prima dată, n-a mai râs.
