Aceeași noapte, i-am dat afară pe fiul meu și pe nora mea din casă și le-am luat cheile. A venit momentul când am înțeles ajunge.
A trecut o săptămână și încă nu-mi vine să cred ce am făcut. I-am alungat pe propriul meu fiu și pe soția lui din casa mea. Și știți ce? Nu simt nicio remușcare. Pentru că a fost prea mult. Ei m-au obligat să iau această decizie.
Totul a început acum șase luni. Am ajuns acasă de la muncă, ca de obicei. Obosită, nu-mi doream decât un ceai și puțină liniște. Și ce văd? În bucătărie stăteau fiul meu, Radu, și soția lui, Ioana. Ea tăia brânză, el era așezat la masă, citind ziarul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și mi-a zâmbit:
Bună, mamă! Am hotărât să te vizităm!
La prima vedere, nimic rău. Mereu mă bucur când vine Radu. Dar apoi am realizat: nu era o vizită. Era o mutare. Fără avertizare, fără să ceară voie. Au intrat în casa mea și s-au instalat.
Am aflat că fuseseră dați afară din apartamentul închiriat nu plătiseră chiria de șase luni. Le spusesem deja: nu trăiți peste posibilitățile voastre! Găsiți ceva mai modest, trăiți cu mai puțin. Dar nu. Voiau centrul Chișinăului, un apartament renovat, balcon cu vedere. Și când totul s-a prăbușit, au fugit la mama.
Mamă, stăm doar o săptămână. Jur, deja caut altă casă a insistat Radu.
Eu, ca o proastă, l-am crezut. M-am gândit: o săptămână nu e capăt de lume. Suntem familie. Trebuie să ajut. Dacă aș fi știut cum va ajunge
A trecut o săptămână. Apoi alta. Apoi trei luni. Nimeni nu căuta casă. În schimb, se instalaseră de parcă era locul lor. Nu întrebau, nu ajutau, nu colaborau. Și Ioana Doamne, ce greșeală am făcut cu ea.
Nu gătea, nu curăța. Își petrecea zilele cu prietenele, iar când rămânea acasă, se întindea pe canapea cu telefonul. Eu veneam de la muncă, făceam cina, spălam vasele, iar ea de parcă era o musafiră la hotel. Nici măcar paharul ei nu-l spăla.
Într-o zi, am sugerat, cu grijă: poate ar putea găsi un job în plus? Ar ușura lucrurile. Și răspunsul a fost imediat:
Noi știm ce facem. Mulțumim pentru grijă.
Eu îi țineam, plăteam apa, curentul, gazul. Ei nu dădeau niciun leu. Și încă porneau certuri dacă ceva nu era după gustul lor. Orice cuvânt al meu se transforma într-o furtună.
Apoi, acum o săptămână. Noaptea tîrziu. Stăteam în pat, incapabilă să dorm. În sufragerie, televizorul urlând, Radu și Ioana râdeau, vorbeau tare. Trebuia să mă trezesc la șase dimineața. Am ieșit și am întrebat:
Vă duceți la culcare sau nu? Eu trebuie să mă scol devreme!
Mamă, nu începe a răspuns Radu.
Doamnă Maria, nu faceți dramă a completat Ioana, fără să se uite la mine.
A fost picătura care a umplut paharul.
Faceți bagajele. Mâine nu mai sunteți aici.
Ce?
Ați auzit bine. Plecați. Sau vă ajut eu să vă strângeți lucrurile.
Când m-am întors să plec, Ioana a râs ușor. A fost greșeala ei. Am luat trei sacoși mari și am început să le arunc lucrurile înăuntru. Au încercat să mă oprească, au implorat, dar era prea târziu.
Ori plecați acum, ori chem poliția.
În jumătate de oră, bagajele erau pe hol. Le-am luat cheile. Nicio lacrimă, nicio regretare. Doar nervi și mustrări. Dar nu-mi mai păsa. Am închis ușa. Am încuiat. Și m-am așezat. Pentru prima dată în șase luni în liniște.
Unde s-au dus? Nu știu. Ioana are părinți, prietene, mereu e un canapea pe care să cadă. Știu că n-au rămas pe stradă.
Nu regret. Am făcut ce trebuia. Pentru că asta e casa mea. Castelul meu. Și nu voi lăsa pe nimeni să-l calce cu picioarele murdare. Nici măcar pe propriul meu fiu.
Uneori, să spui nu este cea mai mare dovadă de dragoste. Pentru că doar cine se respectă pe sine poate respecta pe alții.
