Am rămas câteva secunde pe podea, cu genunchii murdari de cremă și cu rochia albă lipită de mine, grea și rece. Muzica se oprise. Nu mai auzeam râsete. Doar șoapte și zgomotul lingurițelor lovind farfuriile.
M-am ridicat încet. Nimeni nu s-a grăbit să mă ajute. Mama se uita la mine cu ochii plini de lacrimi, fratele meu strângea pumnii, iar soțul meu încă râdea, sprijinit de masă, cu paharul în mână.
Atunci s-a rupt ceva în mine.
Nu am țipat. Nu am făcut scandal. Am luat microfonul de pe masă, cu mâinile tremurând, și m-am întors spre invitați.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit, am spus calm. Dar vreau să știți un lucru.
Soțul meu a ridicat sprâncenele, convins că o să spun vreo glumă sau o să încerc să „salvez momentul”.
— Ceea ce ați văzut acum nu a fost o glumă. A fost lipsă de respect. Și nu e prima oară.
În sală s-a făcut liniște. Puteai auzi respirația oamenilor.
— De când ne-am cunoscut, mi s-a spus mereu că „nu trebuie să fiu așa sensibilă”, că „așa sunt bărbații”. Că trebuie să rabd, să tac, să zâmbesc. Azi, în fața tuturor, mi-a arătat exact cum va arăta viața mea de acum înainte.
Soțul meu a început să-și piardă zâmbetul.
— Dacă asta a fost o glumă, am continuat, atunci eu nu vreau să fiu parte din ea.
Am scos inelul de pe deget și l-am pus pe masa cu tortul distrus.
— Nunta se termină aici. Pentru mine, cel puțin.
Un murmur a străbătut sala. Mama a început să plângă. Fratele meu s-a apropiat de mine și mi-a pus haina pe umeri. Soțul meu s-a albit la față.
— Hai, las-o baltă, a mormăit el. Exagerezi.
Atunci fratele meu a intervenit.
— Nu, a spus clar. Tu ai mers prea departe.
Soțul meu s-a uitat în jur. Nimeni nu-l mai susținea. Cei care râseseră mai devreme se fereau acum de privirea lui.
Am ieșit din restaurant cu capul sus, deși îmi tremurau picioarele. Afară era răcoare, iar aerul mi-a limpezit mintea.
În zilele următoare, telefoanele au sunat continuu. Scuze. Mesaje. Promisiuni. „Am băut prea mult.” „Nu am vrut.” „Hai să vorbim.”
Dar eu vorbisem deja.
Am anulat actele, am returnat ce se putea, am strâns lucrurile mele și m-am mutat temporar la părinți. Nu a fost ușor. Au fost nopți în care am plâns până adormeam. Dar în fiecare dimineață mă trezeam fără teamă.
După câteva luni, când m-am uitat la pozele de la nuntă, nu am mai simțit rușine. Am simțit mândrie.
Pentru că în ziua aceea nu am pierdut o nuntă.
Am câștigat respectul de sine.
Și am înțeles că dragostea adevărată nu te împinge niciodată în jos — nici la propriu, nici la figurat.
