Bubuitura aceea a fost ca un semnal. Nu pentru el. Pentru mine.
Tata nu s-a grăbit. Nu a urcat înapoi țipând. Nu a trântit ușa. M-a privit drept în ochi, iar în ochii lui nu era furie. Era hotărâre.
— „Îți faci bagajul. Acum.”
Am vrut să spun că nu pot. Că n-am unde să merg. Că lumea o să vorbească. Că e complicat. Dar n-am apucat.
Ușa apartamentului s-a deschis brusc. Cătălin a apărut în prag, roșu la față.
— „Ce conspirați acolo?”
Tata s-a întors spre el încet.
— „Conspirăm să-mi iau fata acasă.”
Cătălin a râs.
— „Nu pleacă nicăieri. E nevasta mea.”
Pentru prima dată în seara aceea, tata a făcut un pas spre el. Nu agresiv. Nu grăbit. Dar atât de sigur, încât Cătălin a făcut instinctiv un pas înapoi.
— „Nevastă nu înseamnă sac de box,” a spus tata calm.
Vecinii începuseră să deschidă ușile. În blocurile noastre din cartierul Titan, nimic nu rămâne ascuns. O ușă scârțâie, o voce se ridică și deja jumătate de scară știe.
Cătălin a simțit privirile.
— „Intrați în casă!” a șuierat el.
Dar tata a ridicat vocea, clar și apăsat:
— „Valeria, intră și ia-ți actele. Atât.”
Nu știu de unde am avut curaj. Poate din felul în care a spus „atât”. Ca și cum restul era deja rezolvat.
Am intrat. Cătălin m-a prins de braț.
— „Dacă ieși pe ușa aia, să nu te mai întorci!”
M-am uitat la mâna lui pe pielea mea vânătă. Și pentru prima dată nu mi-a mai fost frică. Mi-a fost rușine. Rușine că am mințit. Că l-am acoperit. Că am spus „accident”.
— „Nu mă mai întorc,” am spus încet.
Tata era în spatele meu. Prezența lui umplea holul.
Cătălin a ridicat mâna, poate din reflex, poate din obișnuință. N-a mai apucat.
Tata i-a prins încheietura în aer. Fără violență inutilă. Doar ferm.
— „Să nu mai ridici mâna la ea nici măcar în gând.”
Vocea lui era joasă. Dar îți îngheța sângele.
Cătălin a încercat să se smucească, dar tata fusese toată viața om de muncă. Brațe crescute pe șantier, nu la birou. În câteva secunde, mâna lui Cătălin era jos, iar el nu mai zâmbea.
— „Mai vorbim,” a mormăit el.
— „Vorbești cu avocatul,” a răspuns tata.
Am luat buletinul, certificatul de căsătorie și câteva haine aruncate într-o geantă. Atât. Restul nu mai conta. Mobilă se mai cumpără. Farfurii se mai sparg. Dar demnitatea, dacă o pierzi, greu o mai găsești.
Când am coborât scările, simțeam că fiecare treaptă e un an din viața mea care cade.
Afară era frig. Tata și-a pus haina pe umerii mei.
În mașină n-am vorbit. Radioul mergea încet, o melodie veche românească despre dor și începuturi.
Când am ajuns la casa părintească, în curtea mică unde am crescut, am simțit pentru prima dată că pot respira.
În seara aceea n-am sărbătorit cu tort. N-am aprins lumânări. Dar tata a pus pe masă două farfurii cu sarmale rămase de duminică și a spus simplu:
— „La mulți ani, fata mea.”
Am izbucnit în plâns. Nu de durere. De eliberare.
Procesul de divorț n-a fost ușor. Au fost drumuri la tribunal, hârtii, vorbe aruncate. Dar tata a fost lângă mine la fiecare pas.
Cătălin a încercat să mă intimideze. Mesaje. Amenințări. Dar de fiecare dată când îmi venea să cedez, îmi aminteam momentul acela: mâna lui oprită în aer.
Au trecut doi ani.
Astăzi lucrez la un salon mic în centru. Mi-am strâns bani, leu cu leu. Plătesc chiria singură. Îmi cumpăr singură florile.
Vânătăile au dispărut de mult.
Dar ziua aceea a rămas.
Ziua în care tata și-a scos ceasul, ca și cum ar fi spus: „De aici înainte, timpul lui s-a terminat.”
Și chiar s-a terminat.
Iar viața mea, în sfârșit, a început.
