Radu a apucat plicul cu un gest nervos.
Îl recunoșteam. Era genul acela de plic pe care nu vrei să-l primești niciodată.
Carmen stătea lângă el, cu brațele încrucișate, deja pregătită să mă facă în toate felurile.
Dar când Radu a scos prima foaie și a început să citească, ceva s-a schimbat.
Fața i s-a albit.
Apoi a început să clipească des, ca și cum nu înțelegea ce vede.
„Ce prostii sunt astea?” a mormăit.
„Nu sunt prostii,” am spus calm. „Sunt acte.”
Era contractul de credit.
Doar pe numele meu.
Era extrasul de cont.
Ratele plătite exclusiv din salariul meu.
Era actul de proprietate.
Un singur nume. Al meu.
Carmen a smuls hârtiile din mâna lui.
A citit.
A recitit.
Apoi a izbucnit.
„Minți! Sigur ai făcut ceva ilegal!”
„Nu,” am răspuns. „Doar am fost proastă suficient de mult timp.”
Tăcerea s-a lăsat ca o pătură grea.
Pentru prima dată, nimeni nu mai țipa.
„Dar… eu sunt soțul tău,” a spus Radu încet. „E casa noastră.”
Am zâmbit.
Un zâmbet obosit, dar sincer.
„Nu, Radu. E casa mea. Tu doar ai locuit aici.”
Carmen a început să tremure.
„Și eu? Unde să mă duc?”
„Exact asta m-am întrebat și eu,” am spus. „Când mi-ați scos biroul din casă fără să mă întrebați.”
Radu a încercat să ridice tonul.
Dar nu i-a mai ieșit.
„Elena, hai să vorbim. Putem rezolva.”
„Am rezolvat deja,” i-am spus. „Avocatul meu știe tot. Divorțul e depus. Iar tu ai la dispoziție 24 de ore să-ți strângi lucrurile.”
Carmen a izbucnit în plâns.
Nu teatral.
De data asta, real.
„Ai distrus familia,” a șoptit.
„Nu,” am răspuns. „Am salvat ce a mai rămas din mine.”
Au plecat în acea dimineață cu două valize și mult prea mult orgoliu.
Vecinii se uitau pe vizor.
Pentru prima dată, nu mi-a păsat.
Am închis ușa.
Am sprijinit fruntea de ea.
Și am respirat.
În săptămânile care au urmat, casa s-a schimbat.
Nu fizic.
Ci energetic.
Biroul meu s-a întors la locul lui.
Am pus flori pe birou.
Am lucrat în liniște.
Creditul l-am plătit în continuare.
Dar acum, fiecare rată era un pas spre libertate.
Radu a încercat să mă sune.
Mesaje.
Scuze.
Promisiuni.
Nu i-am mai răspuns.
Într-o seară, stăteam pe balcon, cu un ceai cald în mână, privind luminile orașului.
Am realizat ceva simplu.
Nu pierdusem nimic.
Câștigasem tot.
Respect.
Liniște.
Și, în sfârșit, o casă care chiar era a mea.
