Am luat motanul în brațe și l-am strâns la piept. Tremura tot, săracul. L-am învelit într-o pătură și m-am așezat pe canapea cu el. Îi simțeam inimioara cum bate repede.
În timp ce îl mângâiam, în mine creștea altceva. Nu furie oarbă. Nu țipete. Ci o hotărâre rece și clară.
Am stat așa câteva minute. Apoi m-am ridicat.
Am intrat în dormitorul lor fără să bat la ușă.
— Mâine dimineață plecați.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Cum adică plecăm?
— Exact așa. Vă faceți bagajele și plecați.
Raluca a sărit prima.
— Dar unde să mergem? Chiriile sunt 2.000 de lei pe lună! Nu avem banii ăștia!
— Nu e problema mea, am spus calm. Când ați închis motanul pe balcon, ați decis singuri.
Andrei a început să vorbească repede, să explice, să spună că a fost o greșeală, că Raluca n-a vrut rău. Dar eu nu mai auzeam.
Zece ani motanul acela m-a așteptat în fiecare seară. Zece ani m-a primit la ușă când veneam obosită de la muncă. Și în propria mea casă ajunsese „deranjant”.
— V-am primit ca să vă fie mai ușor. Nu ca să mă scoateți din casa mea, am spus. Eu v-am deschis ușa. Eu o și închid.
Noaptea aceea a fost grea. S-au auzit șoapte, sertare trântite, pași nervoși. Eu am dormit puțin, dar am dormit împăcată.
Dimineața, Andrei a venit în bucătărie cu ochii roșii.
— Mamă, chiar nu se mai poate?
— Ba se poate, i-am spus. Se poate dacă învățați să vă descurcați singuri.
I-am pus în față un plic.
— Aici sunt 5.000 de lei. Nu e mult, dar vă ajunge pentru garanție și prima lună de chirie. Atât pot să fac.
S-a uitat la mine lung.
— Ne dai afară și totuși ne dai bani?
— Vă ajut să plecați. E o diferență.
Raluca n-a spus nimic. Și-a luat geaca și a ieșit prima pe ușă.
Când s-a închis ușa în urma lor, în casă s-a făcut o liniște cum n-a mai fost de luni de zile.
Am intrat în baie. Am pus la loc perdeaua mea colorată. Am scos covorașul din debara. În bucătărie am așezat zaharnița la locul ei.
Nu era vorba despre obiecte.
Era vorba despre mine.
Seara, Andrei m-a sunat.
— Am găsit o garsonieră. Mică, dar e a noastră.
În vocea lui era altceva. Nu supărare. Maturitate.
— O să fie bine, mamă, a spus încet.
Și am știut că va fi.
Uneori, ca să-ți păstrezi copilul aproape, trebuie să-l lași să plece.
Iar în casa mea, Titi doarme acum liniștit pe canapea.
Și eu, pentru prima dată după mult timp, mă simt din nou acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
