M-am ridicat de la masă cu o senzație pe care nu o mai trăisem niciodată. Era ca și cum cineva ar fi apăsat un întrerupător și o lumină crudă, dureroasă, mi-ar fi luminat tot ce până atunci refuzasem să văd. Ieșisem de multe ori cu ei la masă, îi invitasem în vacanțe, le dădusem tot ce aveam, dar niciodată nu simțisem golul acela adânc din stomac, acea presimțire că lumea mea pe care o crezusem stabilă se clătina sub mine.
Pe trotuar, aerul rece al serii m-a izbit în față. Clujenii treceau grăbiți pe lângă mine, iar de la câteva străzi distanță se auzea sirena unei ambulanțe. M-am oprit o clipă, trăgând aer în piept. Trebuia să mă liniștesc. Sau cel puțin să par liniștită.
Raluca și Darius au ieșit după mine, braț la braț, ca un cuplu perfect, fără nicio emoție la vedere. Eu însă le vedeam ochii. În ei nu era grijă. Nu era dragoste. Era frică. O frică atent ascunsă.
„Mamă, vrei să te ducem noi acasă?” întrebă Raluca, cu un ton prea dulce, prea împodobit.
„Nu, draga mea. Am nevoie de o plimbare. Vă mulțumesc pentru seară.”
Darius a zâmbit prea repede, prea larg. „Cum dorești.”
I-am privit cum se îndepărtează, urcând în mașina lor scumpă, și un gând mi-a fulgerat prin minte: dacă nu aș fi observat paharul? dacă aș fi băut?
M-a trecut un tremur care nu avea legătură cu frigul.
Am pornit pe jos spre stația de taxi. Inima îmi bătea neregulat, ca în serile când mă întorceam singură de la hanul nostru de la mare și mă rugam să am bani să plătesc facturile. Era un ritm cunoscut: ritmul fricii și al instinctului de supraviețuire.
Dar nu mai eram femeia de atunci.
Ajunsă acasă, prima persoană pe care am sunat-o a fost Nora. Știam că la ora aceea nu dormea. „Nora… s-a întâmplat ceva,” am spus, și vocea mi-a tremurat mai tare decât mi-aș fi dorit.
„Spune.”
I-am povestit totul. Fiecare detaliu. Fiecare privire. Fiecare fir de suspiciune care se împletise în mine.
„Elena,” a spus în cele din urmă, cu o voce rece ca o lamă ascuțită, „de mâine dimineață, nu mai semnezi nimic. Nu mișcăm un deget până nu verificăm tot.”
Am simțit cum mi se strânge pieptul, dar nu de teamă. De hotărâre. Pentru prima dată în viață, nu mai voiam să protejez pe nimeni.
A doua zi, la prima oră, poliția bătea la ușa mea.
Nu m-am speriat. Simțeam că veneau cu un motiv care avea să confirme ce bănuia deja partea cea mai tăcută și mai înțeleaptă din mine.
„Doamnă Elena, am fost anunțați de personalul restaurantului. Chelnerul care v-a servit a observat ceva suspect în paharul dumneavoastră. Avem înregistrările de pe camere.”
M-am așezat pe canapea, cu mâinile în poală. Nu aveam puterea să spun nimic.
Însă în mine, în adânc, se ridica o liniște ciudată. O liniște care se simte când adevărul e pe cale să iasă la suprafață.
„Vrem doar să vă punem câteva întrebări.”
După plecarea lor, am rămas singură, privind pe fereastră copacii golași din fața blocului. Din trecut, o amintire m-a lovit ca o palmă: Raluca, la numai opt ani, furând bani din portofelul meu și plângând când o prinsesem. „Nu am făcut-o eu, mamă.” Dar făcuse. Și mintise atât de convingător, încât aproape crezusem că era vina mea.
Adevărul era că Raluca nu se schimbase. Doar crescuse.
În următoarele zile, totul s-a mișcat cu o viteză care m-a amețit. Analize, declarații, verificări, acuzații neoficiale. Telefonul Ralucăi fusese localizat în zona laboratorului unde se cumpără substanțe pe bază de somnifere tari. Cardul lui Darius arăta o tranzacție suspectă la o clinică privată, legată de medicamente care pot opri inima în câteva minute.
Când anchetatorul m-a privit în ochi și mi-a spus: „Avem suficiente indicii ca să continuăm pe linia asta”, am simțit că lumea se învârte în jurul meu.
Dar nu am căzut.
Nu aveam voie să cad.
În ziua în care Raluca a venit la mine acasă, cu ochii roșii și vocea tremurândă, știam deja adevărul. Și știam și mai clar că nu o voi lăsa să mă distrugă.
„Mamă… trebuie să vorbim.”
Am privit-o calm, cu o liniște pe care o câștigasem în nopți în care mă luptasem cu facturi, cu greutăți, cu viața însăși.
Dar acum era altfel. Acum mă luptam pentru mine.
„Da, Raluca,” am spus. „A venit timpul să vorbim.”
A izbucnit în plâns, murmurând scuze, explicații, negații, încercând să se agațe de orice ar fi putut s-o scape.
Dar nu mai era nimic de scăpat.
„Ți-am dat tot,” am spus. „Dar nu ți-am dat niciodată dreptul să-mi iei viața.”
Cuvintele mele au căzut ca niște pietre grele între noi.
A doua zi, am semnat actele pentru Fundația Radu, donând jumătate din avere copiilor fără sprijin din România.
Cealaltă jumătate am folosit-o să-mi reconstruiesc viața.
Nu mai aveam o fiică.
Dar aveam, pentru prima dată, liniște.
