În acel moment am înțeles că instinctul meu nu mă înșelase.
Am făcut un pas înainte.
— Ana.
Vocea mea a fost suficient de tare cât să mă audă. Fiica mea s-a întors brusc. Când m-a văzut, ochii ei s-au mărit. Pentru o secundă, pe fața ei a apărut ceva ce nu mai văzusem de mult: speranță.
Dar imediat a dispărut.
— Mamă… ce cauți aici?
Marcu a oftat iritat.
— Serios? Acum apari fără să anunți?
Eleonora și-a împreunat mâinile pe masă și m-a privit de sus, cu acel aer pe care îl avea mereu, de parcă ea ar fi fost stăpâna casei.
— La noi se obișnuiește să suni înainte să vii.
Nu le-am răspuns.
M-am apropiat de Ana. Am luat-o ușor de mână.
Mâna ei era rece.
Când am întors încheietura, am văzut mai bine semnul. Era o tăietură fină. Nu proaspătă, dar nici veche.
Ana și-a tras repede mâna.
— Mamă, e nimic… m-am zgâriat.
Am ridicat privirea spre Marcu.
El a zâmbit strâmb.
— Dacă ați terminat cu drama, poate o lăsați să ne aducă și nouă mâncarea.
Atunci am scos telefonul.
N-am spus nimic. Am format un număr.
Eleonora a râs ușor.
— Pe cine suni? Pe vecini?
Nu i-am răspuns. Doar am spus calm:
— Vino la adresa asta. Acum.
Am închis.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Marcu s-a sprijinit de masă.
— Ce teatru mai e și ăsta?
Ana mă privea speriată.
— Mamă… te rog…
Nu a trecut mult.
Poate cinci minute.
Apoi s-a auzit o mașină oprind în fața blocului. Portiera trântită. Pași hotărâți pe scări.
Marcu s-a încruntat.
Soneria a sunat.
Am mers la ușă și am deschis.
În prag stătea fratele meu, Ion.
În Alexandria toată lumea îl știa. Nu pentru că ar fi fost scandalagiu, ci pentru că era omul care nu suporta nedreptatea. Ani întregi fusese jandarm. Iar acum conducea o firmă de pază.
Omul pe care nimeni nu voia să-l aibă împotrivă.
A intrat fără grabă.
S-a uitat o dată la mine.
Apoi la Ana.
A văzut mâinile ei tremurânde. Umerii adunați. Frigul din casă.
Privirea lui s-a oprit pe Marcu.
— Tu ești ginerele?
Marcu nu mai zâmbea.
— Și dumneavoastră cine sunteți?
Ion nu s-a grăbit.
A tras un scaun și s-a așezat la masă.
— Eu sunt omul care a venit să o ia pe Ana de aici.
Eleonora a izbucnit.
— Cum adică să o luați? E casa fiului meu!
Ion s-a uitat calm la ea.
— Nu. Apartamentul e pe numele Anei. Știu. Eu am fost martor când l-a cumpărat.
Liniște.
Marcu a clipit.
— Ce prostii…
Atunci am scos din geantă dosarul pe care îl pregătisem cu o zi înainte. Pentru că neliniștea aceea mă făcuse să verific lucruri.
L-am pus pe masă.
Contractul.
Actele.
Tot.
Ion s-a ridicat.
— Aveți două variante. Ori vă strângeți lucrurile și plecați acum… ori chem eu poliția și le explic cum vă purtați cu proprietara apartamentului.
Marcu a devenit roșu la față.
— Tu ne dai afară?!
Ion a făcut un pas spre el.
Atât.
Doar un pas.
Marcu a dat înapoi.
Pentru prima dată, Eleonora nu mai avea nimic de spus.
În zece minute își strângeau lucrurile.
Ușa s-a închis în urma lor.
În apartament era liniște.
Ana a rămas nemișcată câteva secunde. Apoi s-a prăbușit în brațele mele și a început să plângă.
Nu plânsul acela liniștit.
Ci plânsul adunat luni întregi.
Ion a dat drumul la caloriferul electric din sufragerie.
— Hai, că acum se face cald în casă.
Ana a ridicat capul.
Ochii ei erau roșii, dar pentru prima dată nu mai era frică în ei.
Doar liniște.
Și libertate.
