Am simțit cum aerul din cameră parcă s-a îngreunat. Pentru o clipă, nu am mai fost mireasa zâmbitoare din fotografiile făcute cu câteva ore înainte, ci o femeie care se pregătea să audă ceva ce putea să schimbe totul.
— Bine, — i-am spus, încercând să îmi păstrez vocea calmă. — Hai să vedem.
Dan a tras ușa seifului, iar eu am zărit un plic bej, cu scrisul lui Petru pe el. Am simțit cum mi se taie picioarele.
Scrisul acela îl știam mai bine decât pe al meu.
Am întins mâna. Dan a încercat să mi-l dea, dar a ezitat. Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii lui.
— Nu vreau să crezi că am ascuns asta ca să te rănesc, — a șoptit. — Am vrut doar… să fiu sigur că e momentul potrivit.
Am deschis plicul cu mâinile tremurânde.
Înăuntru era o hârtie cu datorie, o scrisoare și două fotografii.
Pe hârtia cu datorie era scris:
„50.000 lei datorie către Dan.”
„Motiv: împrumut personal.”
Am simțit un nod în gât.
Petru nu mi-a spus niciodată că avea datorii. Știam că uneori cheltuia mai mult decât trebuia, dar crezusem că sunt doar cumpărături mărunte.
— Asta nu e tot, — a spus Dan cu voce joasă. — Citește scrisoarea.
Am desfăcut-o și am citit:
„Frate, dacă citești asta vreodată, înseamnă că nu mai sunt. Ție îți pot lăsa adevărul. Am pierdut bani la jocuri. Am împrumutat de la tine. N-am vrut să îi arăt Anei partea asta a mea. Îmi e rușine. Dacă poți… iartă-mă. Ai grijă de ea. Știu că ești singurul care ar face-o așa cum trebuie.”
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie și m-am lăsat pe marginea patului.
Toată lumea m-a întrebat de ce Dan a fost atât de prezent după accident. De ce m-a ajutat. De ce nu s-a dat înapoi nicio clipă.
Abia acum înțelegeam.
Nu doar din prietenie.
Nu doar din datorie morală.
Ci pentru că îi promisese lui Petru.
Mi-a fost greu să vorbesc. Gândurile îmi alergau prin minte:
„M-a iubit? M-a protejat? Sau a fost doar o responsabilitate?”
Dan a îngenuncheat lângă mine.
— Ana… eu am avut sentimente pentru tine mult după ce am făcut promisiunea. Promisiunea a fost începutul, nu motivul. Și datoria lui… am plătit-o fără să mă gândesc. Nu m-am însurat cu tine din milă.
Am ridicat privirea spre el.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știu cât l-ai iubit. Și am vrut să îți lași inima să se vindece fără umbra lui.
Am rămas tăcuți câteva momente.
Apoi am privit fotografiile.
Una era cu mine și Petru, la mare, la Constanța. Zârneam amândoi, cu picioarele în apă.
Cealaltă era cu Petru și Dan, zâmbind pe o bancă în parc, ca doi frați.
Am simțit lacrimile curgând.
Nu de furie.
Nu de trădare.
Ci de înțelegere.
Pentru prima dată în șase ani, nu am mai simțit durerea aceea apăsătoare în piept.
Am închis plicul și l-am pus înapoi în seif.
— Dan, nu vreau să trăim cu secrete. De azi înainte… orice ar fi, îmi spui.
El a dat din cap, cu ochii înroșiți.
— Promit. Nu va mai exista niciun secret.
M-am ridicat și i-am luat mâinile.
— Și eu îți promit ceva: nu o să îl uit pe Petru. Dar nu o să îl folosesc ca să ne blochez. Dacă el ți-a dat această responsabilitate… atunci a avut încredere în tine.
Am respirat adânc.
— Și acum și eu am.
Dan a clipit de câteva ori, ca să oprească lacrimile.
În noaptea aceea nu am început cu pasiune. Nici cu foc.
Am început cu adevăr.
Cu vindecare.
Cu liniște.
Și pentru prima dată în mulți ani, m-am culcat fără sentimentul că trăiesc o viață ruptă în două.
Pentru că am înțeles ceva simplu și dureros și frumos:
Iubirea nu înlocuiește.
Iubirea continuă.
Și, uneori, continuarea e mai puternică decât începutul.
