M-am apropiat încet, cu mâinile ude și încă tremurând de la emoțiile zilei. După tot ce trăisem, după toate cuvintele, jurămintele și speranțele din ziua aia, ultimul lucru la care mă așteptam era un seif deschis și un Dan palid ca varul.
Ușa metalică a trosnit ușor când a tras-o spre el.
În interior… o singură plică. Gri, groasă, îndoită la colțuri, ca și cum ar fi fost deschisă și închisă de multe ori. Pe fața ei scria, cu scrisul rotund al lui Petru:
„Pentru Maria – doar dacă va fi nevoie.”
M-am înțepenit.
„Ce-i asta?”, am șoptit, de parcă dacă ridicam tonul plicul s-ar fi risipit în aer.
Dan și-a trecut mâna prin păr și și-a aplecat privirea, incapabil să mă privească în ochi.
„Petru… mi l-a dat cu două luni înainte să moară. Mi-a spus să ți-l dau doar în anumite condiții. Atunci n-am înțeles. Acum… acum cred că a venit momentul.”
Mi-am simțit genunchii slăbindu-se. M-am așezat pe marginea patului, ținând plicul în mâini ca pe ceva viu. Toți anii aceia în care l-am jelit, toate nopțile în care am adormit cu telefonul în mână așteptând să sune, toate întrebările fără răspuns – toate m-au năpădit odată.
„De ce azi? De ce acum?”, am întrebat cu voce joasă.
„Pentru că nu puteam intra în căsnicia asta cu tine având secretul ăsta în spate. Oricât am încercat să-mi spun că nu e treaba mea… știam că te poate schimba. Și era dreptul tău să știi.”
Am rupt plicul cu degetele tremurând. Hârtia dinăuntru avea mirosul acela vechi, stătut, ca atunci când deschizi o cutie ținută ani buni în pod. Recunoșteam scrisul. Recunoșteam felul în care Petru își înclina literele. Am început să citesc.
„Maria, dacă citești asta, înseamnă că lucrurile nu au mers cum speram. Și Dan… Dan a fost omul în care am avut cea mai mare încredere.”
Am ridicat privirea spre Dan. Avea ochii roșii.
Am continuat.
„Sunt două lucruri pe care trebuie să le știi. Primul – nu vreau să-ți pierzi viața plângând după mine. Mi-ar frânge sufletul. Dacă destinul te va aduce lângă Dan… sau lângă alt om bun… să nu te temi. Ai binecuvântarea mea. Vreau să fii fericită, Maria. Tu ai fost lumina mea.”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Îmi tremura hârtia.
„Al doilea lucru…”
Inima mi-a sărit o bătaie.
Dan a făcut un pas în față, neliniștit.
„A accidentul meu nu a fost chiar un accident. Și știu cine ar putea să îți facă rău dacă află că am lăsat urme în urmă. Dacă Dan îți dă această scrisoare, te rog: deschide sertarul secret din biroul meu, cel pe care doar el îl cunoaște. Ce e acolo trebuie dus direct la poliție. Încrederea mea e în voi doi acum.”
Am simțit cum toată camera se îngustează.
M-am uitat la Dan.
„Tu… știai de sertarul ăla?”
A dat din cap.
„Da. Mi l-a arătat cu două zile înainte să… înainte de accident. Mi-a spus că speră să nu fie nevoie niciodată să-l deschid. N-am pus mâna pe el. Dar l-am păzit. De tine. De oricine.”
M-am ridicat brusc.
„Adică… să mergem acum?”
Dan a inspirat adânc.
„Da. Trebuie să vedem ce e acolo. Asta voia Petru. Iar dacă scria că nu a fost un accident… trebuie să știm adevărul.”
Am coborât scările aproape fugind, cu sufletul bubuind în piept. În biroul din parter, Dan a atins un punct ascuns sub blat, iar sertarul secret a trosnit ușor, deschizându-se.
În interior era un dosar gros și un stick USB.
Pe dosar scria, cu același scris al lui Petru:
„Dacă citești asta, ai grijă. Nu ai voie să dai înapoi.”
Mi s-au tăiat respirația și cuvintele deodată. Dan mi-a luat mâna.
„Nu ești singură.”
Am închis ochii o clipă. Tot ce trăisem în seara aia – nunta, emoțiile, promisiunile – părea acum o altă viață. Dar un lucru era clar: oricât de greu ar fi adevărul, urma să-l aflu.
Am luat dosarul în brațe, am strâns mâna lui Dan și am spus, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă:
„Mergem până la capăt. Pentru Petru. Pentru noi. Pentru adevăr.”
Iar în clipa aia… mi-am dat seama că adevărata noastră viață abia începea.
