Anamaria Prodan a ales de data asta să nu vorbească despre „vitrina” pe care o știe toată lumea, ci despre locul în care s-au format reflexele ei: o copilărie cu libertate cât vezi cu ochii și cu limite trase fără negocieri. În podcastul lui Damian Drăghici, impresara a descris un tablou care începe aproape idilic și se strânge, încet, ca un nod în stomac.
În spatele poveștilor cu ulițe, apă și veri nesfârșite, apar detalii care schimbă aerul conversației: o casă în care „joaca” avea o margine, iar cine o trecea simțea imediat ce înseamnă disciplină. Iar numele Anamaria Prodan revine, din propoziție în propoziție, ca un personaj care își amintește exact nuanța fiecărei emoții.
Dăbuleniul care a crescut-o
În amintirile ei, Dăbuleniul nu e un decor, ci un mod de a trăi: Dunărea aproape, tentațiile aproape, pericolele și mai aproape. Spune că, multă vreme, acolo i-a fost „centrul lumii”, în timp ce mama ei, Ionela Prodan, pleca des la drum, cu muzica, iar bunica rămânea cea care ținea casa din temelii.
„Copilăria la Dăbuleni, pe malul Dunării, legată cu funia de burtă să nu mă înec. Pepeni cât voiai. Alergam de dimineața până noaptea prin sat.”
Imaginea are gust de vară, dar în spatele ei stă și un adevăr mai aspru: libertatea venea la pachet cu frică, cu reguli și cu o formă de control care nu arată bine în poze. Anamaria Prodan nu a încercat să îndulcească nimic; a spus-o direct, ca pe o memorie care n-a cerut voie să rămână.
„Veneam acasă, mă bătea mamaie de mă rupea, dacă nu știu ce drăcovenie făceam prin sat.”
Un alt detaliu a pus în lumină contrastul dintre două lumi: până pe la 7 ani, spune că Bucureștiul era aproape necunoscut pentru ea, iar drumul spre Capitală era un eveniment rar, făcut cu transportul în comun. În același timp, în fundal exista succesul Ionelei Prodan, despre care impresara afirmă că avea câștiguri uriașe — numai că, pentru copilul din Dăbuleni, banii nu schimbau nimic în rutina de a doua zi.
Cadourile veneau din țări care sunau „departe” chiar și pentru un adult, iar pentru un copil păreau aproape ireale. Doar că și bucuria aceea era ținută în frâu: rochiile frumoase se păstrau, se amânau, se purtau rar, ca și cum entuziasmul trebuia și el „educat”.
„Îmi aducea rochițe din Mexic, de pe unde pleca. Nu mă lăsa mamaie, că erau hainele bune. Le purtam o dată la Paște, dacă îmi erau bune.”
Dorințele mamei și lucrurile nespuse
Pe măsură ce discuția a avansat, Anamaria Prodan a mutat accentul de pe copilărie pe o promisiune pe care o poartă cu ea: să ducă mai departe planurile mamei sale. A vorbit despre proiecte pe care încearcă să le transforme în realitate — o carte, idei de televiziune, parfum — și despre o listă care rămâne deschisă, cu un restaurant „luxos, domnesc” și un vin care să-i poarte amprenta.
În același fir, a atins și un subiect care, de obicei, stârnește reacții instant: relația cu Laurențiu Reghecampf și sentimentul ei că există o datorie morală, nu doar o dispută. Când a rostit cuvântul „milioane”, nu a sunat ca o figură de stil, ci ca un detaliu pe care încă îl simte apăsător.
„Reghecampf e cel mai dator la mama, nu eu. Milioane…”
Toată această sinceritate a venit în jurul unei comemorări care, pentru ea, pare să nu se închidă niciodată, iar numele Ionela Prodan rămâne punctul fix în jurul căruia se învârte tot: planuri, amintiri, datorii, gesturi mici. Anamaria Prodan a spus, fără ocolișuri, că Ionela Prodan a murit, iar felul în care își organizează viața de atunci e prins în aceeași propoziție rostită ca o respirație:
„Ea e mereu lângă mine, nu simt că nu mai este. E acolo și va fi toată viața cât trăiesc eu și când mă duc o să fiu lângă ea.”
