Tamara a rămas în pragul ușii, cu mâna pe clanță, simțind cum tot ce știa despre familie începea să se clatine sub ea.
În casă era liniște. O liniște grea, de parcă mobila, pereții, podeaua – toate știau ce se întâmplă, dar nimeni nu avea curaj să-i spună ei.
S-a așezat pe marginea patului, încercând să înțeleagă cum ajunseseră aici. Până de curând, viața lor era simplă, previzibilă și caldă. Acum, mama evita privirile, tata dormea pe canapea, iar Bărbosul, mic și speriat, stătea lipit de Nicolae, ca un pui care presimte furtuna.
Într-o după-amiază, Tamara l-a surprins pe fratele ei plângând încetișor, ascuns în spatele ușii.
– Ce-ai, măi, piticule?
– Tati nu mai vorbește cu mami… O să plece cineva?
Întrebarea i-a tăiat respirația.
A simțit cum inima îi bate în piept de parcă voia să iasă. Nu știa ce să-i răspundă. Nici ea nu mai știa ce se întâmplă.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama venea acasă cu telefoanele pe silențios, cu ochii roșii și obrajii aprinși. Tatăl ei vitreg o privea lung, ca pe un străin.
Într-o seară, Tamara a îndrăznit să întrebe:
– Mamă… ce se întâmplă cu voi?
Ana a tresărit, apoi s-a așezat pe scaun ca și cum picioarele i s-ar fi tăiat.
– Tomiță… uneori, oamenii greșesc. Și uneori, rănile nu se mai lipesc…
Fata nu a apucat să întrebe altceva. Mama ieșise din cameră, ca și cum avea nevoie de aer.
Tamara simțea că nu mai este doar copil.
Simțea că trebuie să fie sprijin pentru fratele ei. Că trebuie să-l protejeze pe tata. Că trebuie să înțeleagă ce se petrece cu mama.
Într-o dimineață, înainte să plece la școală, și-a găsit tatăl vitreg pregătindu-i lui Bărbos micul dejun. Arăta obosit, cu ochii umflați, dar când a zărit-o, a încercat să zâmbească.
– Tati… ești bine?
Nicolae a ezitat o clipă.
– O să fiu, puiule. Pentru voi, o să fiu.
Cuvintele i-au sfâșiat sufletul. Era prima dată când îl vedea atât de doborât.
Și într-o seară, totul a explodat.
Se întorseseră toți acasă. Mama intrase în cameră, tata stătea în bucătărie cu un pahar de apă. A urmat o discuție stinsă, apoi ridicată, apoi strigăte.
Tamara și Bărbos stăteau pe hol, ținându-se de mâini.
– Eu nu mai pot trăi așa! – a strigat mama. – M-am sufocat în rutina asta!
– Și noi? – a întrebat Nicolae, cu vocea frântă. – Noi ce suntem?
A fost liniște. Liniștea aceea care spune totul.
Mama și-a luat haina și a ieșit. Ușa s-a trântit în urma ei.
Bărbos a izbucnit în plâns, iar Nicolae s-a prăbușit pe scaun.
Tamara a simțit că trebuie să facă ceva. Că nu poate lăsa familia să se destrame fără să lupte.
S-a apropiat de tatăl ei vitreg, i-a pus mâna pe umăr și, cu o siguranță pe care nu știa că o are, i-a spus:
– Tata… noi suntem aici. Nu plecăm nicăieri. Și tu nu ne lași, da?
Nicolae a ridicat privirea spre ea. În ochii lui era durere, dar și o sclipire nouă. O putere care parcă se întorcea.
– Nu vă las, fata mea. Niciodată.
Din ziua aceea, familia lor a început să se reconstruiască încet.
Nu cu magie. Nu cu promisiuni goale.
Cu bucăți mici:
cu cine mese liniștite,
cu teme făcute la masa din bucătărie,
cu plimbări scurte seara,
cu povești citite înainte de culcare lui Bărbos.
Mama a revenit după câteva zile, rușinată și frântă. Nu a mai ridicat ochii din jos când a intrat pe ușă. Nicolae nu a întrebat nimic. A deschis brațele.
Tamara a privit scena aceea și a înțeles ceva ce avea să-i rămână în minte toată viața:
uneori, familia nu este perfectă.
Dar este locul unde, dacă încă mai ai pentru cine să lupți, nu renunți.
Iar ei nu au renunțat.
Și-au reparat viața cu răbdare.
Au învățat să vorbească, să se ierte, să ceară ajutor.
Și-au promis să nu mai lase tăcerea să le mănânce casa pe dinăuntru.
Tamara a crescut, a intrat la Medicină, iar într-o seară, înainte să plece la cămin, Nicolae i-a spus:
– Eu nu ți-am dat viață, Tomiță… dar tu mi-ai dat mie suflet.
A fost una dintre puținele dăți când fata l-a văzut plângând.
Și atunci a știut că orice furtună ar veni, familia lor, chiar ciobită, era de neclintit.
