Mamă, de ce nu m-ai invitat la ziua ta? Strânse telefonul atât de tare, că degetele i se albiră. Tu știi bine mama oftă. Cum ai părăsit familia tatăl nu-ți poate ierta. Iar Dima ei bine, el a fost mereu de partea Svetlanei, care nici ea nu te prea suportă.
Elena stătea în fața oglinzii, reglând umbra de pe pleoape. O seară rară fără copii prietenele o convinseseră să iasă, să se distreze. Divorțul nu era finalizat, dar să mai trăiască sub același acoperiș cu soțul ei nu mai putea.
Tu însăți distrugi familia, spunea tatăl.
Tu mereu complici totul, îi făcea ecou fratele.
Ea încetase de mult să mai explice. Pentru ce? Solidaritatea masculină nu-i lăsase niciodată să fie de partea ei.
Dar de la mama, durea. Că nu există oameni perfecți, că zbori în nori. Nimeni nu înțelegea de ce era nemulțumită. Deci era ceva în neregulă cu ea.
Telefonul sună. La celălalt capăt, Lenuta striga entuziasmată:
Ești gata? Taxiul e la parter!
Da, ies acum.
Copii dormeau deja bunica acceptase să stea cu ei. Și nu mama ei, care o pedepsea subtil pentru dorința de divorț, ci soacra, singura care părea să nu o condamne.
Sigur vă descurcați? întrebă Elena deja pe ușă. Sunați la orice oră, nu vă sfiiți!
Bineînțeles, du-te odată! Soacra făcu cu mâna. Nu sunt bebeluși. Merită și tu o pauză odată pe an.
Elena dădu din cap, dar ceva i se strânse în piept. O dată pe an. De trei ani nu fusese nicăieri, doar la grădiniță și ședințe cu părinții.
Clubul era zgomotos, la modă. Elena simți o ușoară emoție nu mai ieșise de mult, nu mai dansase, nu mai fusese doar femeie, ci doar mamă, soție sau nebuna care a ruinat o familie normală.
Muzica era asurzitoare. Lumini stroboscopice, râsete, miros de bere și parfum scump.
Uau, în sfârșit! Lenuta o apucă de mână. Am început deja fără tine!
Elena zâmbi și goi primul pahar dintr-o înghițitură. Doamne, ce bine simțea.
Dansezi?
Mai încolo, eu
Și atunci văzu.
La masa mare din centru fratele ei Dumitru, nevasta lui Svetlana în rochie strălucitoare, tatăl cu șampania, mătușa Lidia, unchiul Victor Toată familia ei.
Ce vocea îi dispăru.
Lenuta urmări privirea ei:
Uau, sunt ai tăi? Ce coincidență!
Coincidență?
Și brusc, un clic în minte. Miercuri. Ziua mamei.
Mamă, ziua ta e miercuri? o întrebase ea weekendul trecut. Mereu sărbătoream sâmbătă. Anul ăsta la fel?
Mama evita să se uite în ochii ei.
Păi, ce sâmbătă, să sărbătorim mereu? Nu se poate de data asta, dragă, am treburi…
Treburi? Aha. Treburile erau să se adune toți fără ea. Sărbătorirea. Ea era de prisos. Cea care strică totul.
Ești bine? Lenuta se încruntă.
Elena făcu un pas în spate.
Eu? Da trebuie să plec.
Ce?! Abia ai ajuns!
Dar Elena se îndrepta deja spre ieșire, cu inima bătându-i nebunește și lacrimi fierbinți în ochi. Nimeni din familie nu o observase.
În taxi, se lipi de geam și în sfârșit își dădu voie să plângă. Liniștit, fără sunet. Nu voiau să o vadă. Poate nu voiseră niciodată.
Taxiul opri în fața blocului ei, dar nu avea chef să coboare. Tot în interior îi ardea de supărare, de rușine, de aceeași întrebare: de ce? Ce e în neregulă cu mine?
Înainte să închidă portiera, telefonul bipăi. Mesaj de la frate: Bună. Azi e ziua mamei. Ai felicitat-o?
Se așeză pe banca din fața blocului, tastă un răspuns:
Am fost acolo. Nu m-ați văzut. Închise ochii. Respiră. Șterse mesajul.
Telefonul vibra din nou. Mama.
Alo? vocea îi tremura.
Ești bine? mama șoptea, de parcă se temea să fie auzită. Dima a zis că nu răspunzi…
Am fost în club.
Pauză.
În ce club?
În același în care sunteți voi acum.
Tăcere. Apoi zgomot, ca și cum mama acoperise receptorul cu mâna.
Tu ne-ai văzut?
Da.
Încă o pauză. Lungă.
Mamă de ce? strânse telefonul atât de tare, că degetele i se albi
