La Birtin, la aproape 60 de kilometri de Oradea, doamna Floarea Bolojan își trăiește cei 87 de ani, împliniți pe 7 februarie, cu aceeași demnitate și liniște care i-au marcat întreaga viață. În casa în care a muncit zeci de ani alături de soțul ei, printre fotografii de familie și amintiri adunate cu grijă, se recompune povestea fiului ei, Ilie, ajuns astăzi prim-ministru, după un drum început în tihna satului, ca elev silitor și copil crescut cu rânduială.
Rădăcini, dureri și cartea purtată pretutindeni
Din vorbele mamei se conturează un destin traversat deopotrivă de bucurii și încercări. Înainte ca Ilie să vină pe lume, familia trecuse printr-o pierdere grea. Apoi, odată cu nașterea lui, în casă a revenit speranța, într-o perioadă în care viața se construia prin muncă, răbdare și multă cumpătare. Când vorbește despre copilăria fiului ei, doamna Floarea amintește înainte de toate dorința lui neobosită de a învăța și seriozitatea pe care și-a impus-o încă din primii ani de școală.
„Merea la vaci cu cartea-n brâncă. El orișunde s-o dus cu cartea.”
În sat, numele lui s-a legat treptat de poveștile simple ale casei și de imaginea unui copil crescut între treburile gospodăriei și școala de la care nu lipsea. În ciuda vremurilor deloc ușoare, mama lui spune că în familie au fost respectate mereu aceleași valori: munca, ordinea și dreptatea.
Mesajul unei mame pentru fiul ajuns la conducerea țării
Astăzi, când fiul ei conduce Guvernul, doamna Floarea îi transmite să rămână același om așezat în valorile cu care a crescut: să muncească în liniște, să fie drept, să asculte oamenii și să judece lucrurile după fapte, nu după vorbe. Vorbește cu blândețe, dar și cu o fermitate care lasă să se vadă încrederea pe care o are în omul care a devenit.
„E un băiat care nu mai are păreche, băiatul meu.”
În același ton, își apără fiul de judecățile pripite și de suspiciunile care se ridică uneori în jurul oamenilor aflați în funcții publice.
„Ilie al meu n-o sărăcit el pe nimeni.”
Dincolo de aceste cuvinte se simte istoria unei familii care și-a dus traiul cu socoteală, fără risipă, fără datorii lăsate în urmă și fără abateri de la regulile simple ale unei vieți cinstite.
Despre anii în care a rămas singură după moartea soțului, doamna Floarea nu vorbește cu milă de sine, ci cu o tărie firească, născută din obișnuința de a merge mai departe indiferent de greutăți.
„O trebuit să fiu și muiere, și bărbat.”
Aceeași cumpătare se regăsește și în felul în care a administrat mereu banii casei, lecție pe care a transmis-o și copiilor săi.
Întrebată despre traiul de astăzi, răspunde direct, fără înflorituri. Spune limpede că își duce viața din pensie, cu grijă față de cheltuieli și facturi.
„Pensia mea e sub 3.000 de lei.”
Chiar și în aceste condiții, a rămas fidelă aceleiași rânduieli, fără să vrea să fie o povară pentru nimeni. Iar hotărârea cu care și-a purtat singură grijile se simte în fiecare cuvânt.
„Am spus: cât trăiesc eu și pot împărți banii așa cum trebuie, plătesc eu. Când oi muri, treaba voastră.”
În camera luminată de amintiri, trecutul revine în gesturi mici și în vorbe simple. Își amintește cum își aștepta copiii acasă, cum le punea pe masă mâncarea caldă și cum, într-o zi, una dintre fete i-a spus cu duioșie:
„Mămică, mă uit la ele și te văd pe dumneata!”
La Birtin, timpul pare că are altă măsură. Printre ștergare, flori la fereastră și fotografii păstrate cu grijă, doamna Floarea îi primește cu bucurie pe cei care îi calcă pragul, fie ei rude, vecini sau jurnaliști, și le arată, cu aceeași emoție liniștită, casa, amintirile și cărțile care au însoțit pașii fiului ei de la sat până la Palatul Victoria.
