Floarea Bolojan, mama premierului, are 87 de ani și trăiește în satul Birtin, comuna Vadu Crișului, aproape de Oradea. În casa în care a crescut familia, femeia vorbește liniștit despre fiul ei cel mic, astăzi la conducerea Guvernului, amintindu-și cum umbla mereu cu o carte sub braț și cum, și acum, citește până târziu în noapte. Portretul pe care îl desenează este cald și precis: un om educat, disciplinat și atent cu cei din jur.
RECLAMAMama lui Ilie Bolojan, dezvăluiri despre premierDoamna Floarea este mamă a doi băieți: Florian, profesor de matematică ieșit la pensie, și Ilie, care a ales calea administrației și a politicii. Spune că și-a dorit dintotdeauna doi copii, fiindcă „e rău să fii singur”. Povestește și despre durerea veche a unei pierderi: un alt băiețel, care s-a stins la doar nouă luni. În prezent, viața ei curge simplu, între treburi gospodărești și vești despre activitatea fiului ajuns premier.
RECLAMA
„Îi diferență între băieți. Că ăla e cu 14 ani mai mare ca el. Eu n-am vrut să rămâie primul băiat singur. Că eu am fost singură și știu ce înseamnă singurătate. Ești fiul ploii. Primul seamănă cu tată-său, mai nervos și harnic de rupe. Ilie seamănă mai mult cu mine și cu tatăl meu. Tatăl meu a fost un om bun, așa ca el. El, de micuț, n-o înjurat, n-o știut ce înseamnă să înjuri, sub nici o formă. Nici în ziua de astăzi nu știe. Nu bea, nu fumează. Nici ălalaltul”.În cuvinte așezate, mama subliniază că bunul-simț a fost regula casei, iar munca — reperele zilnice. Îl descrie pe Ilie ca pe un om fără excese: nu bea, nu fumează și nu folosește limbaj trivial, trăsături care, spune ea, l-au însoțit „din pruncie”.
Cum era Ilie Bolojan în copilărie„De micuț o fost…” — așa își începe uneori amintirile. Îl vede pe băiatul cel mic cu ghiozdanul plin, mereu cu „cartea după el”, dornic să priceapă lumea din jur. Lectura a rămas un obicei până azi, iar serile lungi de lectură sunt, pentru doamna Floarea, un semn că temeinicia nu se pierde odată cu funcția.
Din gospodăria din Birtin, mama vorbește și despre lucrurile mărunte care o dor sau o bucură. Spune deschis că are o pensie sub 3.000 de lei, dar nu se plânge; își numără grijile cu aceeași rânduială cu care a crescut copiii. Mărturisește, cu o sinceritate dezarmantă, că nu a văzut niciodată marea, iar visul acesta rămâne, încă, pentru o altă vară.
Își amintește, totodată, povestea numelui celui mic și felul în care familia a căutat să-i transmită valori simple: cinste, răbdare, discreție. Când vine vorba despre rolul fiului la Palatul Victoria, vocea i se întărește ușor. Îi lasă, însă, un sfat scurt, așa cum a făcut-o mereu: „fă ce știi că trebuie făcut”.
Dincolo de portretul de familie, doamna Floarea atinge și teme publice. Are păreri despre Nicușor Dan și despre PSD, pe care le formulează direct, din perspectiva omului obișnuit care privește politica prin filtrul vieții cotidiene. Nu ridică tonul, dar își apără convingerile cu aceeași cumpătare care i-a călăuzit anii.
Între dealurile Bihorului, mama premierului își continuă traiul simplu. În curte, acolo unde odinioară copiii se împleteau cu joaca și treburile, poveștile se leagă de azi cu ieri, iar fotografiile cu cei dragi rămân sprijinite, cuminți, pe colțul unei etajere.
