Mama mea nu a privit niciodată cu ochi buni relația mea cu Sera.
În ziua nunții, în loc să se bucure, a izbucnit în lacrimi și mi-a spus cu voce stinsă:
„Fiule… ea nu este femeia potrivită pentru tine.”
M-am străduit să rămân calm, deși vorbele ei m-au durut. I-am răspuns doar atât:
„Mama, într-o zi o vei cunoaște cu adevărat și o vei îndrăgi.”
Au trecut doi ani. Apoi, viața a lovit fără avertisment. Mama a murit brusc, în urma unui accident vascular cerebral.
Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici acum nu-mi pot aduna complet gândurile.
La câteva zile după înmormântare, am mers la casa ei pentru a o goli și pentru a strânge lucrurile rămase în urmă.
Am intrat în dormitor și, în timp ce mutam patul, ceva m-a făcut să îngheț.
Sub somieră, ascuns ca un secret bine păstrat, se afla un telefon vechi, acoperit de praf, cu ecranul crăpat.
Mi-a luat doar o secundă să-l recunosc.
Era telefonul Serei.
Exact cel despre care îmi spusese, cu o săptămână înainte de nuntă, că l-a pierdut și că nu avea idee unde ar putea fi.
Iar în acel moment… totul s-a schimbat.
Am ridicat telefonul cu mâna tremurândă. Părea inert, mort, dar faptul că se afla în casa mamei mele îmi făcea inima să bată nebunește.
De ce îl ascunsese? Cum ajunsese acolo? Și… de ce nu spusese niciodată nimic?
Am conectat telefonul la încărcător. A pornit greu, cu un bâzâit slab, ca un murmur al unei fantome care se trezește după ani de tăcere.
Când ecranul s-a luminat, o singură notificare apărea insistent:
1 mesaj necitit – „Mama”
Nu mama mea.
Mama Serei.
Am apăsat pe mesaj.
„Nu pot să mai tac. Dacă te căsătorești cu el, totul se va schimba. Știu ce ai făcut. Și dacă află și mama lui, nu te va ierta niciodată.”
Mi-a înghețat sângele în vine.
Ce făcuse Sera? Și de ce mama mea avea telefonul ei? De ce îl ascunsese?
Am căutat prin galeria telefonului. Doar câteva poze rămase. Ultimele patru erau realizate în aceeași zi.
Toate o arătau pe mama mea — stând la masa din bucătărie, cu telefonul Serei în mână, privind direct camera.
Fața ei era rigidă, încruntată, ca și cum descoperise ceva cumplit.
Iar în ultima fotografie… mama nu se mai uita la cameră.
Se uita spre cineva din spatele obiectivului. Ochii ei erau plini de teamă.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
În acel moment, soția mea a apărut în ușă.
— Ce faci acolo? a întrebat ea, cu voce calmă, prea calmă.
Am întors telefonul spre ea. Sera a albit. A făcut un pas înapoi.
Pentru prima dată în viață, am văzut frică pe chipul ei.
— Sera… explică-mi. Imediat.
A respirat adânc. A clipit încet. Apoi, cu un zâmbet ciudat, calm, aproape sinistru, a spus:
„Cred că a venit vremea să știi adevărul. Dar… nu aici. Ar fi bine să stăm jos. Va fi greu de auzit. Mai ales despre mama ta.”
Și atunci am înțeles: ceva din viața mea era pe cale să se prăbușească definitiv.
Sera s-a așezat pe scaunul din bucătărie, exact acolo unde stătuse și mama în fotografii.
Eu am rămas în picioare, incapabil să respir normal.
— Adevărul despre mama ta și mine nu e ceea ce crezi, a început ea, cu voce joasă.
Am simțit cum un nod mă sugrumă.
— Acum cinci ani… am cunoscut-o pe mama ta.
M-am încruntat, surprins.
— Ce? Cum?
— Eram într-o perioadă grea. Munceam mult, eram singură… și am intrat într-un grup de terapie. Mama ta era acolo. Ne-am împrietenit. M-a ajutat enorm. A devenit aproape… ca o mamă pentru mine.
Inima mea a tresărit dureros.
— Dar nu ți-a plăcut niciodată de ea.
Sera a zâmbit amar.
— Pentru că mi-a interzis să-ți spun că ne cunoșteam.
— De ce?
A ridicat privirea spre mine. Ochii îi tremurau.
— Îi era teamă că nu mă vei mai putea privi la fel.
— Despre ce vorbești, Sera?
A inspirat adânc.
Apoi mi-a spus cuvintele care mi-au sfâșiat lumea:
„În terapie… mama ta mi-a mărturisit că tu nu ești fiul ei biologic. Că te-a adoptat. Ilegal.”
— Minți…
— Nu mint! Mi-a spus că te-a luat când aveai două luni, de la o femeie care nu putea să te crească. A plătit, a ascuns actele. Tu ai crescut fără să știi. Eu am aflat întâmplător.
Mă durea tot corpul. Nu aveam aer.
— Și mesajul de pe telefon?
Sera a privit în jos.
— Mama mea știa și ea adevărul. Voia să mă protejeze. Credea că dacă intru în familia ta, voi scoate la suprafață lucruri care nu trebuie scoase. Mi-a zis să renunț. Eu am refuzat. Te iubeam deja.
Ochii mei s-au umplut de lacrimi. Dar ceva nu se lega.
— Și mama mea? De ce avea telefonul tău?
A urmat o pauză lungă.
Sera și-a mușcat buza. Ochii îi erau mai triști ca niciodată.
— Pentru că a vrut să te protejeze de mine.
Am încremenit.
— Ce înseamnă asta?
Sera a oftat.
— În ziua în care i-ai spus că mă ceri de nevastă, mama ta a venit la mine. A vrut să mă convingă să plec. Mi-a luat telefonul când am refuzat, ca să șteargă mesajele. Ne-am certat… și atunci am făcut cea mai mare greșeală.
— Ce greșeală?
Sera a lăsat capul în jos.
— A plecat supărată. Tremura. Și s-a împiedicat pe scări când ieșea din bloc… Eu eram în spatele ei. Am vrut să o prind. Jur… dar am ajuns prea târziu.
M-am simțit sfâșiat.
— Vrei să spui că…?
Lacrimile i-au curs pe obraji.
„Da. Că moartea ei nu a fost chiar un accident. N-am împins-o. Dar m-am certat cu ea. I-am luat echilibrul. Și nu am spus nimănui adevărul.”
În cameră s-a lăsat o tăcere înfiorătoare.
Mama mea murise crezând că mă protejează.
Iar femeia pe care o iubeam păstrase un secret mortal.
Am simțit că nu mai aparțin nimănui.
— Pleacă.
Sera a clătinat din cap, disperată.
— Te rog… nu mă alunga. Tot ce am făcut a fost ca să nu te pierd.
Am pășit spre ușă și am deschis-o larg.
— Sera… ai pierdut deja.
