Avocatul a inspirat adânc și a așezat documentul pe masă, cu grijă, ca și cum ar fi fost ceva fragil.
Doina a încercat să-și recapete controlul. Și-a îndreptat spatele, și-a aranjat perlele și a zâmbit forțat.
„Nu înțeleg ce e atâta agitație”, a spus ea. „Putem începe citirea testamentului.”
„Ba înțelegeți foarte bine”, a răspuns avocatul, cu o voce calmă, dar fermă. „Această hârtie schimbă statutul doamnei.”
M-am uitat la Doina fără să spun nimic. Pentru prima dată, nu eu eram cea împinsă într-un colț.
„Ce hârtie?”, a izbucnit ea. „Este o farsă. Fata asta minte.”
Avocatul a ridicat o mână.
„Este o copie legalizată a unui act de recunoaștere și a unei clauze adiționale la testament, semnate de domnul Ion Marinescu cu șase luni înainte de deces.”
Doina a pălit.
Am simțit cum aerul din încăpere se schimbă. Parcă nimeni nu mai respira.
„Tatăl meu”, am spus încet, „a știut exact ce face.”
Avocatul a continuat să citească. Tatăl meu lăsase clar scris că sunt moștenitoare de drept și că orice încercare de a fi exclusă trebuia anulată automat. Mai mult decât atât, exista o clauză specială: dacă cineva mă împiedica să particip la citirea testamentului, partea acelei persoane se reducea considerabil.
Doina s-a ridicat brusc în picioare.
„Asta e absurd! Eu am avut grijă de el! Eu am fost lângă el!”
„Și eu sunt fiica lui”, am spus, ridicându-mă și eu. „Cea pe care ai ținut-o departe. Cea pe care n-ai lăsat-o să-și ia rămas-bun.”
Avocatul a închis dosarul.
„În aceste condiții, doamna Marinescu va rămâne la masă. Iar moștenirea se va împărți conform noilor prevederi.”
Când s-a citit suma, Doina a rămas fără glas. Partea ei scăzuse drastic. Cea mai mare parte din economiile tatălui meu, din casă și din teren, îmi revenea mie. Zeci de mii de lei, munca de-o viață a unui om care m-a iubit în felul lui tăcut.
Doina a început să plângă. Nu de durere. De ciudă.
Eu nu m-am bucurat. Nu așa. Am simțit, în schimb, o liniște pe care n-o mai cunoscusem. O dreptate târzie.
La final, avocatul mi-a întins cheia casei tatălui meu.
„Este a dumneavoastră acum.”
Am ieșit pe hol și m-am oprit o clipă. Am închis ochii și l-am văzut pe tata așa cum era: cu mâinile bătătorite, cu zâmbetul lui blând, spunându-mi mereu să nu mă las călcată în picioare.
În ziua aceea, nu am câștigat doar o moștenire. Am câștigat ceva mai important: adevărul și locul meu în viața lui.
Iar Doina a rămas în urmă, cu perlele ei reci și cu o lecție pe care n-o va uita niciodată.
