— Ești a zecea luna asta, a spus femeia, pe un ton sec. Sper să nu pierdem vremea.
Ana a dat din cap. Nu s-a apărat. Nu a zâmbit forțat. A intrat.
Interiorul vilei era rece, deși era cald afară. Pașii răsunau pe podeaua lucioasă. Ana simțea cum fiecare respirație îi era măsurată. Femeia s-a prezentat scurt: doamna Elena, administratoarea casei. I-a explicat regulile fără ocol: domnul Mihai nu suporta zgomotul, nu suporta întrebările, nu suporta mila. Și, mai ales, nu suporta să fie contrazis.
Ana asculta și își amintea de tatăl ei, de nopțile în care îl auzea gemând de durere, nervos, neputincios. Știa tipul ăsta de suferință. Știa că nu boala e cea mai grea, ci frica.
Când a intrat în dormitorul lui Mihai Ionescu, aerul părea mai greu. El stătea în pat, palid, cu ochii fixați pe tavan. Nici nu s-a uitat la ea.
— Altă proastă, a mormăit. Cât reziști? O zi? Două?
Ana și-a lăsat geanta jos încet.
— Cât o fi nevoie, a spus simplu.
El a întors capul brusc. Nu era obișnuit să i se răspundă așa. A râs scurt, amar.
Zilele au trecut greu. Mihai era dur, jignitor, obositor. O testa constant. O trimitea afară din cameră, apoi o chema înapoi după cinci minute. Îi vorbea urât. Ana nu răspundea. Îi făcea tratamentul, îi schimba pansamentele, îi aducea mâncarea. Și, din când în când, îi spunea povești.
Nu povești mari. Lucruri simple: cum miroase pâinea caldă dimineața, cum se aude ploaia pe tablă, cum mama ei făcea ciorbă când n-aveau bani de carne. La început, Mihai o ignora. Apoi a început să asculte fără să-și dea seama.
Într-o seară, a avut o criză puternică. Durerea l-a doborât. A urlat. A aruncat cu o cană. Ana nu a fugit. I-a ținut mâna. I-a șters fruntea. A stat.
Atunci s-a rupt ceva în el.
A plâns. Pentru prima dată după ani.
Din ziua aceea, s-a schimbat. Nu boala — oamenii — ci el. A început să mănânce mai bine. Să doarmă. Să întrebe de Ana. Medicii au observat diferența. Analizele s-au îmbunătățit. Nimeni nu înțelegea.
După șase luni, Mihai a ieșit singur în grădină.
I-a chemat pe toți într-o dimineață și a anunțat calm că Ana rămâne. Că datoriile ei sunt plătite. Că mama ei nu va pierde casa. Că salariul ei va fi dublu.
Ana a mulțumit, dar a spus ceva ce nimeni nu se aștepta să audă:
— Eu n-am făcut minuni. Am stat. Atât.
Mihai a zâmbit.
Și pentru prima dată, vila aceea nu a mai părut o închisoare. A părut o casă.
