Tăcerea din casă devenise apăsătoare.
Se auzea doar respirația mea grea și picurul de sânge care cădea pe gresia rece.
Andrei încă ținea telefonul în mână, dar degetele îi tremurau ușor. Nu mai avea acel aer superior pe care îl afișa de obicei în fața colegilor lui.
Vocea tatălui meu s-a auzit din nou, calmă și autoritară.
— „Unde este fiica mea?”
Andrei a înghițit în sec.
— „Ea… ea este aici… dar cred că exagerează puțin…”
Nu a apucat să termine.
— „Puneți telefonul lângă ea.”
Andrei s-a uitat la mine. Pentru prima dată, în privirea lui se vedea frica.
Mi-a apropiat telefonul de față.
— „Tată…” am spus abia șoptit.
În acel moment, durerea m-a lovit din nou. O contracție puternică mi-a străbătut trupul și m-am strâns de burtă.
De la celălalt capăt al telefonului, vocea tatălui meu s-a schimbat complet.
Nu mai era doar calmă.
Era periculoasă.
— „Cine a rănit-o?”
Nimeni nu a răspuns.
Invitații de la masă priveau când la mine, când la Andrei. Nimeni nu mai îndrăznea să spună nimic.
Doamna Maria încerca să pară liniștită, dar mâinile îi tremurau.
— „Cred că… a alunecat,” a murmurat ea.
Telefonul a rămas tăcut o secundă.
Apoi tatăl meu a spus foarte rar:
— „Ambulanța este deja pe drum.”
Andrei a tresărit.
— „Nu era nevoie, domnule, noi—”
— „Și poliția.”
Camera parcă s-a răcit instant.
Am auzit pe cineva la masă șoptind: „Poliția?”
Andrei a devenit palid.
— „Stați puțin, cred că este o neînțelegere…”
Dar tatăl meu nu mai vorbea cu el.
— „Ana, rămâi trează. Ajutorul ajunge în câteva minute.”
Am închis ochii o clipă.
În depărtare s-a auzit un sunet slab.
Sirene.
Din ce în ce mai aproape.
În acel moment, toată aroganța din casa aceea mare a dispărut.
Invitații au început să se ridice încet de la masă. Unii își luau hainele, alții evitau să se uite la Andrei.
Doamna Maria părea că nu mai știe unde să se ascundă.
Câteva minute mai târziu, lumini albastre au umplut ferestrele.
Ușa s-a deschis brusc.
Paramedicii au intrat primii.
— „Unde este pacienta?”
— „Aici…” a spus cineva.
În câteva secunde erau lângă mine, mă ridicau pe targă, îmi verificau pulsul.
Un polițist a intrat imediat după ei.
— „Cine a sunat?”
Andrei încerca să pară calm.
— „Domnule agent, este doar o problemă de familie—”
Polițistul nici măcar nu l-a lăsat să termine.
— „Andrei Popescu?”
Andrei a clipit.
— „Da.”
— „Va trebui să ne însoțiți.”
Fața lui s-a golit de culoare.
— „Pentru ce?”
Polițistul a scos un document.
— „Suspiciune de violență domestică și obstrucționarea intervenției medicale.”
Doamna Maria a început să protesteze.
— „Este absurd! Noi suntem o familie respectabilă!”
Polițistul a privit direct spre ea.
— „Știm foarte bine cine sunteți.”
Ambulanța m-a scos din casă exact în momentul în care Andrei era încătușat.
Privirile noastre s-au întâlnit o clipă.
În ochii lui nu mai era aroganță.
Doar groază.
Câteva ore mai târziu eram la spital.
Medicii au reușit să stabilizeze sarcina.
Când doctorul a intrat în salon și mi-a spus că bebelușul este încă în viață, am început să plâng.
Nu de durere.
De ușurare.
Dimineața, tatăl meu a intrat în salon.
Nu purta costum de judecător.
Doar un palton simplu și o expresie obosită.
S-a apropiat de pat și mi-a luat mâna.
— „Îmi pare rău că nu mi-ai spus prin ce treci.”
Am zâmbit slab.
— „Am vrut să mă descurc singură.”
El a dat din cap.
— „Uneori oamenii cred că puterea înseamnă să înduri totul.”
A făcut o pauză.
— „Dar adevărata putere este să pleci de lângă cei care te distrug.”
Am privit spre fereastră.
Soarele de iarnă începea să lumineze orașul.
Viața mea se schimba.
Și pentru prima dată după mult timp,
simțeam că viitorul meu — și al copilului meu — era cu adevărat liber.
