Elena a simțit cum i se taie picioarele. A făcut un pas înapoi și s-a sprijinit de perete, respirând sacadat. Mintea îi alerga haotic. Sânge. Pene. Patul. Nunta. Ce făcuseră copiii ăștia în casa ei?
— Maica Domnului… — a șoptit, cu voce stinsă.
Primul gând a fost să țipe, să cheme vecinii, să sune la poliție. Al doilea a fost că poate visează. Și-a ciupit mâna. Durerea era reală.
Atunci a observat ceva.
Sub cearșaf, la marginea patului, se vedea o mișcare ușoară. Un foșnet. Elena a înghețat. A făcut un pas înainte, tremurând, și a tras încet colțul cearșafului.
Matei dormea dus, cu gura întredeschisă, sforăind liniștit, ca după o noapte de băutură. Nicio rană. Nicio urmă de sânge pe el.
Inima Elenei a început să bată și mai tare.
— Matei… — l-a scuturat ușor. — Matei!
Băiatul a mormăit ceva neînțeles și s-a întors pe o parte.
Atunci privirea ei s-a mutat spre cealaltă parte a patului.
Sofia stătea ridicată în șezut, cu spatele sprijinit de perne. Fața îi era palidă, dar ochii îi erau limpezi. Ținea ceva în brațe, strâns, cu o grijă aproape dureroasă.
— Mamă Elena… — a spus ea încet. — Nu voiam să vă speriem.
Elena a simțit că-i fuge pământul de sub picioare.
— Ce… ce e aici? — a bâiguit ea, arătând spre pat.
Sofia a respirat adânc și a dat cearșaful la o parte.
În brațele ei era o găină albă, mare, fără viață. Gâtul îi fusese tăiat, iar penele îi erau pline de sânge.
Elena a scos un țipăt scurt.
— Ați înnebunit?! Ce-i mizeria asta?!
Sofia a lăsat ochii în jos.
— Nu e mizerie… e tradiție.
Elena a râs nervos.
— Ce tradiție, fată? La mine în casă n-am văzut așa ceva!
Sofia a ridicat privirea. Nu era sfidare în ochii ei. Era teamă. Și un strop de încăpățânare.
— La noi, la țară, așa se face, mamă Elena. Bunica mea zicea că dacă mireasa sacrifică o găină albă în prima noapte și o pregătește cu mâna ei, familia va avea belșug, pace și copii sănătoși.
Elena a rămas fără cuvinte.
— Am vrut să vă arăt respect — a continuat Sofia. — Să știți că nu vin cu mâna goală în casa dumneavoastră. Am sacrificat-o dimineață, înainte să se trezească Matei. Urma să o curăț și să o gătesc pentru prânz. De-aia dormeam… eram epuizată.
Elena s-a uitat la fata din fața ei. Nu mai era „nora leneșă”. Era o copilă speriată, departe de casa ei, încercând să facă ce știa mai bine.
A înghițit în sec.
— Puteai să-mi spui — a murmurat ea.
— Mi-a fost frică — a răspuns Sofia. — Am auzit că sunteți aspră.
Cuvintele au lovit-o pe Elena ca o palmă.
S-a așezat pe marginea patului, obosită dintr-odată.
— Aspră sunt — a spus ea încet. — Dar nu rea.
S-a uitat din nou la pat, la sânge, la pene, și a oftat adânc.
— Ridică-te. Curățăm împreună. Cearșafurile se spală. Patul se aerisește. Iar găina… dacă tot a murit, o mâncăm.
Sofia a ridicat capul, surprinsă.
— Nu sunteți supărată?
Elena a schițat un zâmbet obosit.
— Sunt. Dar mai tare mi-e rușine că am pus mâna pe băț înainte să pun mâna pe inimă.
Mai târziu, în bucătărie, mirosul de supă fierbinte s-a amestecat cu liniștea. Matei s-a trezit buimac și a găsit cele două femei stând la masă, curățând legume, una lângă alta.
Elena s-a uitat la noră și a știut atunci un lucru: casa ei nu avea nevoie de frică și ordine cu forța. Avea nevoie de răbdare.
Iar Sofia, cu mâinile ei tremurânde și intențiile curate, câștigase ceva ce nu se cumpără cu bani.
Locul ei în familie.
