Am strâns telefonul în mână și am spus doar atât:
— Înțeleg.
Alina a tăcut câteva secunde.
Probabil se aștepta să țip.Să plâng.Să implor.
Dar eu am rămas calmă.
— Îți trimit adresa capelei prin mesaj, spuse ea în cele din urmă. Dacă vrei să vii mâine…
— Nu mai e nevoie, am răspuns.
Am închis.
În sufragerie s-a lăsat liniștea.
Apoi am întors încet capul spre canapea.
Acolo stătea Andrei.
Fiul meu.
Viu.
Obosit.
Dar viu.
Ochii lui erau roșii, dar în privire avea o hotărâre pe care nu o mai văzusem niciodată.
— Ai auzit tot? am întrebat.
El a dat din cap.
— Fiecare cuvânt.
A strâns pumnii.
— Mamă… aproape m-au omorât.
Cu trei zile înainte, Andrei apăruse la ușa mea pe neașteptate.
Era palid, slăbit și speriat.
Mi-a spus că Alina insistase să semneze niște acte legate de o investiție și o asigurare de viață foarte mare.
Peste 2 milioane de lei.
El refuzase.
În aceeași seară, mașina lui fusese sabotată.
Frânele cedaseră pe un drum de munte.
Andrei scăpase cu viață doar pentru că reușise să arunce mașina într-un șanț înainte de curbă.
Mașina luase foc.
Toată lumea credea că murise.
Inclusiv Alina.
Și exact asta voia și Andrei.
— Dacă ea crede că sunt mort, o să arate cine este cu adevărat, spusese el atunci.
Planul fusese simplu.
Să aștepte.
Să vadă ce face.
Iar apelul de la miezul nopții confirmase totul.
Nu trecuse nici măcar o zi și Alina deja rezolvase „incinerarea”.
Prea repede.
Prea convenabil.
— Mâine mergem la înmormântare, a spus Andrei.
L-am privit surprinsă.
— Dar… dacă te vede?
El a zâmbit pentru prima dată.
— Exact asta vreau.
Dimineața următoare, capela era plină.
Alina stătea în față, îmbrăcată în negru.
Plângea.
Dar lacrimile ei păreau… ciudate.
Mai mult pentru spectacol.
Preotul vorbea despre „viața scurtă și tragică”.
Iar oamenii murmurau.
Atunci ușa s-a deschis.
Toate capetele s-au întors.
Andrei a intrat.
În liniște.
La început nimeni nu a reacționat.
Apoi cineva a șoptit:
— Doamne… e Andrei…
Alina s-a întors.
Fața ei s-a albit instant.
Ochii i s-au mărit.
— Tu… tu ești mort…
Andrei s-a apropiat calm.
— Așa ai spus și tu.
În acel moment, doi polițiști au intrat în capelă.
Unul dintre ei a scos niște documente.
— Doamnă Alina Marinescu, sunteți reținută pentru tentativă de omor, fraudă și fals în declarații.
Capela a izbucnit în șoapte.
Alina tremura.
— Nu… nu e adevărat… eu…
Dar totul era deja clar.
Înregistrarea apelului.
Expertiza mașinii.
Asigurarea de viață.
Planul era perfect.
Doar că victima nu murise.
Câteva luni mai târziu, Andrei s-a mutat într-o casă mică lângă mine.
Într-o seară, stăteam pe terasă și beam ceai.
El s-a uitat la mine și a spus:
— Mamă… dacă nu erai tu…
Am zâmbit.
— O mamă simte mereu când copilul ei e în viață.
Și pentru prima dată după mult timp…
liniștea din casa mea nu mai era una de teamă.
Era liniștea unei vieți care tocmai fusese salvată.
